TrekLens

Am aterizat în Delhi fugind de frigul ce a cuprins Europa. Dincolo de aparentul haos al vămii, zace adevăratul haos al Indiei. În prima clipă nu pot să nu mă întreb ce caut eu în capătul ăsta de lume, în nebunia fără sens ce învârte lumea asta ameţindu-mă.

După care, lucrurile încep să capete sens: traficul este la fel ca în Vietnam și Egipt, gata să te înghită dacă nu joci după lipsa lui de reguli. Se trage de mine în toate direcţiile ca în nenumăratele bazaruri bătute prin Orientul Mijlociu. Smogul este similar cu cel din Cairo și Teheran – un aer irespirabil. Dar, ca o încununare a tot și toate, plutește greu în aer o aromă viscerală, grea, de condimente și tropice, de flori tropicale răsărite din gunoi. De început de viaţă. Miroase a supă primordială. Este haos. Este India, tărâmul culorilor nebănuite, al unei remarcabile creativități umane și al aromelor ce-ți cuceresc fiecare por.

Paharganj este una din primele mōhallā – mahalale, apărută când vechiul Delhi nu a mai avut loc în propriile bazaruri. Și de atunci, aici are loc același ritual în fiece dimineață, când tarabele se deschid și India se revarsă printre ciclo-ricșe, mașini și care trase leneș de câte un bivol. Mizeria este omniprezentă și alături simți viața pulsând.

Repetitivul ‘How are you Sir, where are you going?’ rostit cu accent ușor cântat, însoțit de acea inconfundabilă balansare a capului, începe să facă parte din decorul de sunete al străzii.

Jama Masjid – Moscheea de Vineri este o oază de liniște în inima vechiului Delhi, într-un haos ce parcă mai abitir se desfășoară în jurul ei. Construită din marmură și piatră de calcar roșie pe un mic delușor ce îi permite să domine orașul, și accesibilă pe șiruri lungi de trepte, pare mai degrabă o mică cetate decât un lăcaș de cult. Grupurile de credincioși și vizitatori deopotrivă, se pierd în imensitatea curţii ce poate cuprinde aproape 25000 de persoane.

La doi pași depărtare, prin purgatoriul vânzătorilor de utile nimicuri și mâncare aromată, se ajunge la Red Fort.

Înconjurat de un zid de 18m înălțime, fortul a fost ridicat pe parcursul a zece ani de Șahul Jahan – același ce a ridicat și nemuritorul Taj Mahal. În fundaţie, precum Ana lui Manole, stau trupurile decapitate ale prizonierilor. Se spune că pentru noroc și, într-adevăr, aproape patru secole mai târziu fortul arată impecabil.

Dincolo de poarta Lahore, orientată spre orașul omonim din Pakistan, se înalţă foișoare cu dantelărie de marmură, o moschee ca o bijuterie inspirat numită Moscheea Perlă, dar și impresionanta Sală a Audienţelor Private. Numele nu reflectă nici măcar un mic procent din atenția cu care marmura a fost alintată în miriade de amănunte pierdute în fractali infiniți.

Fiecare moment de repaus este un îndemn pentru localnicii dornici de socializare să își facă o poză cu mine. Până și veverițele simt că nu-s de-al casei și, curioase, vin să mă cerceteze.

Mașini, scutere, biciclete și tot ce mai are roţi au fost aruncate în centrifuga traficului. Pe fiecare străduță, oricât ar fi de mică, este o continuă vânzoleală și o cacofonie de claxoane. Nici adâncurile unei baoli – acele fântâni în trepte ce coboară spre rezervele de apă nu sunt scutite de hărmălaia omniprezentă.

Sub India Gate, memorialul ridicat în cinstea celor 70000 de indieni căzuți în Primul Război Mondial, arde păzită de soldaţi înarmaţi, Amar Jawan Jyoti – flacăra eternă a martirilor. În micul parc ce o înconjoară, jucătorii de cricket ridică praful printre gunoaie aruncate cu nepăsare. Este greu să trezești conștiința unor oameni, ce au avut dintotdeauna stomacul gol. Piramida lui Maslow pentru mulți se oprește la nivelul cel mai de jos.

Aripi de vulturi, de ciori și papagali se întretaie pe cerul Delhiului – un fel de reflexie a vâltorii umane ce pulsează necontenit jos, pe asfaltul orașului.