BOCANCI PRIN ROUĂ

Aer curat și liniște deplină, întreruptă spre dimineață de motorul vreunei mașini matinale, sau de claxonul invidios al vreunui șofer doritor de somn. Răsăritul își dansează culorile pe cețurile adunate prin văile muntelui. Încă în penumbră, Piatra Altarului s-a înconjurat și ea cu efemerul brâu al zorilor.

Poteca urcă leneș, în serpentine largi, printr-o pădure de conifere cu muguri proaspeți, de un verde crud. La baza unui perete de piatră cu două bătrâne trasee de alpinism, marcajul se rătăcește câteva momente printre bolovani. Două meandre mai sus, pădurea se deschide pentru un scurt moment și o poiană largă, încărcată de rouă până în vârful firelor de iarbă, așteaptă leneșul soare ascuns în spatele muntelui. De aici, sub un cer de cobalt curat, o vastă priveliște se deschide spre sud. Pe văi, ceața dimineții întârzie agățată în ramuri de brad.






Adăst o vreme, până ce soarele îmi atinge bocancii, ca un pariu al răbdării ținut cu îndepărtatele poieni încă acoperite de neguri.

Pe urme de urs, mă țin de o potecă nemarcată ce străbate pădurea în nehotărâte urcușuri și coborâșuri. Culmea împânzită de iriși pitici se prăbușește într-un abis de 300 de metri până întâlnește apele Bicazului ce-și sapă necontenit Cheile. Panglica cenușie a șoselei este parcursă de un autocar ce de aici de sus apare ca o biată furnică prizonieră între pereții de piatră. Puțin mai spre est, pârâul Bicazul Mic se aruncă în brațele fratelui său mai mare.




Coborârea spre Poarta de Piatră pare neverosimil de scurtă. Amur mă așteaptă înrourat, păzit strașnic de un cățel cât un bulgăre de humă. Pe încolăcirile abrupte ale șoselei alunecăm tăcuți spre Gâtul Iadului, locul unde pereții de piatră se ondulează spre cer, apropiindu-se de drum și dând senzația că vor să îl înghită. Peticul de cobalt al cerului pare pierdut într-o lume a stâncilor.



Din strânsura cheilor, drumul se scutură molcom pe sub impunătorul Ceahlău, spre Piatra Neamț. O colecție minunată de sate și drumuri virajate mă apropie de Mausoleul de la Mărășești. Departe, spre sud, peste vastul podiș al Moldovei, norii mă îndeamnă să mă grăbesc spre casă. Drumul este încă lung.