DUPĂ KARMA ȘI RĂSPLATĂ

Ca înaintea fiecărei plecări, ceasul biologic își face datoria mai bine ca alarma telefonului mobil. Bagajele așteaptă făcute încă de aseară așa că tot ce rămâne de făcut este să trag de accelerație și să virez spre Sud. Este deja mult prea cald și tot curentul de aer nu reușește să mă răcorească deloc. Viziera stă mai mult ridicată. Parfumul ierbii crude, amestecat cu cel al copacilor înfloriți îmi ține companie până aproape de vamă, unde lasă loc aerului umed, plin de Dunăre.

Vameșul nu este deloc curios cum arăt sub cagulă și cască ci este mulțumit cu buletinul. Data viitoare nu mai deschid nici viziera. Notează ceva în calculator, îi dă cu virgulă, se încruntă, mai notează o dată și îmi primesc actele înapoi. Blagodaria și la drum!

Sub geacă se simte deja August și în mănuși îmi aduc aminte de deşert. Lipsa de localități înșirate de-a lungul șoselei face ca aerul primăverii să intre și mai parfumat în cască. Dintr-un crâng se aud greierii, iar câmpurile de rapiță colorează aerul cu un miros dulceag.

De după tunelurile ce străpung stâncăriile de la Veliko Târnovo apar munții cu vârfuri încă iernatice. Drumul ce taie munții Stara Planina prin Pasul Shipka este însă deschis. Serpentinele se leagă frumos. Curbe în ac de păr și pădurea ce flanchează șoseaua. La restaurantul din pas miroase a friptură, însă pe culmea muntelui mi-a atras deja atenția Buzludja – un monument rămas din vremurile lui Zhivkov.


De entuziasm ratez cel mai scurt drum și degeaba se agită Misha pe ghidon – deja mă bucur de serpentine. Cobor până în Shipka pentru ca mai apoi să urc printre umbrele parapantiştilor ce pictează cerul cu fragilele lor aripi. Drumul se strică în partea lui superioară însă este accesibil.


Graffiti-urile împodobesc fiecare colțișor al construcției, de parcă ar vrea să ascundă o parte a istoriei. Oficial monumentul este închis, însă pentru cei ce vor să treacă dincolo de aparențe se găsesc întotdeauna alte răspunsuri.

Mă strecor în interior pe urma unor vorbitoare de franceză. Aveam în plan să vizitez doar domul, însă ținându-mă după franțuzoaice mă trezesc că semi-întunericul se transformă în beznă iar eu urc pe urma lor în turn. Mă gândesc cu jind la frontala mea rămasă în topcase și profit de micile lumini ale telefoanelor tovarășelor francofone. Printre nesfârșite bucăți de zid și moloz, urcăm șirul de scări metalice verticale. Cei 70 de metri ai pilonului ce simboliza steagul comunist, culminează cu o terasă a cărei vedere panoramică răspunde pozitiv la întrebarea “Oare va merita efortul?”





Cobor pe bâjbâite urmând harta mentală trasată la urcare. Lumina este egală cu zero – franțuzoaicele au rămas sus. Răsuflu ușurat odată ajuns în domul decăzut, dar al cărui simbol domină goliciunea spațiului sub privirile troicii Engels, Marx și Lenin – “Proletari din toate țările, uniți-vă!





Cobor spre șes căci s-a făcut târziu, și mă îndrept, pe autostradă, spre Burgas. Lanuri de rapiță îngălbenesc câmpurile cât se văd cu ochii. Pe autostradă mă ajunge din urmă plictiseala și casc în cască scanând orizonturile. Privirea mi se oprește pe banda de urgență unde un motociclist împinge cu spor la calul proprietate personală. Trag pe dreapta și odată cu mine mai oprește un BMW plin de fițe din care se scurg pe rând trei tipi solizi cu figuri de cocalari. Engleza este rara avis pe aici însă reușim să ne facem înțeleși – calul bulgar a rămas fără benzină. Cât vorbim noi de ne dor mâinile, mai apare un BMW din care se mai scurg vreo trei cefe late. Ghinion – ambele mașini sunt pe motorină. Scot un furtun de transferat combustibilul, apare o sticlă goală și câțiva se înscriu la gustat benzina românească. Se umple într-un final sticla și se alimentează calul bulgar. Se dă la cheie și benzina își face efectul. Vreo șapte bulgari îmi mulțumesc fericiți. Boris, căci așa îl cheamă pe ghinionist, insistă să îl urmez până la prima benzinărie să îmi plătească benzina. Refuz vehement și îi dau bice lui Amur. Becul de pe bord însă îmi face cu ochiul că ar cam vrea o alimentare așa că la prima benzinărie adăp bidiviul. Când să plătesc însă, apare Boris și îmi face semne că nu. Nu ce?! Casiera îmi traduce că plinul a fost plătit.

– Nu înțelegi mă omule că am vrut să fac și eu o faptă bună?

– “You saved my life” îmi răspunde el într-o engleză stricată, privindu-mă foarte serios și pune punct astfel încercărilor mele de a-i înapoia banii.

Boris se pierde spre miazăzi iar eu intru într-o cursă directă cu soarele, ajungând în Nesebar odată cu apusul. Într-un crâng cu iarbă deasă și concert de ciripitoare îmi aștern hotelul de un milion de stele. Mănânc la lumina unei luni aproape pline. Câteva păsări își cântă ariile nocturne și un câine latră în depărtare. Pe fundal, marea.