LA CONFLUENȚA MUNȚILOR

În locul unde trei dintre cei mai frumoși munți ai României își împletesc culmile prelungi, un ochi albastru în care se oglindește cerul, colorează hărțile. I-am privit sclipirile din creasta Făgărașului sub un cer cu lună plină, în miez de iarnă de pe grelele zăpezi ale Iezerului, dar și de pe lama de cuțit a Pietrei Craiului. Venise vremea să cunosc Lacul Pecineagu mai îndeaproape.

Nici nu apucă primele pedale să facă rotația completă, că văd ce mă așteaptă în momentul în care două mașini trec în trombă pe drumul neasfalat și plin de gropi mărunte ce urmează firul râului Dâmbovița, urcând spre lac. Un nor de praf calcaros umple aerul limpede al dimineții de început de toamnă. După câțiva kilometri prăfuiți, dar cu priveliști spre valea ce se deschide în partea sudică a Munților Piatra Craiului, intru în Cheile Dâmboviței, săpate de sora mai mare a apei ce a săpat apropiatele și mult mai cunoscute Chei ale Dâmbocioarei. Printre minunatele case cu specific argeșean, din loc în loc răsar vile moderne și fără pic de gust – cutii de beton de genul celor desenate de copii la grădiniță. Trista arhitectură a prostului gust. Dincolo de lacul de acumulare de la Sătic, mașinile trec mai rar și liniștea se așterne pe drumul ce urcă pe nesimțite.






De parcă sălbăticia zonei nu ar fi fost suficientă pentru a deduce că suntem pe teritoriul ursului brun, o placă informativă ține să ne aducă aminte de asta. Se dă și un număr de telefon în cazul în care te întâlnești cu ursul, însă nu se precizează nicăieri că semnalul în zonă este la fel de ușor de găsit ca un unicorn.



Înclinația drumului se schimbă și panta devine mai accentuată odată cu ultimele curbe ce urcă pe barajul Pecineagu. Tentaculele lichide ale lacului se pierd printre cei trei munți ce-l înconjoară. În depărtare, refugiul Comisu stă aninat stingher de ultimele culmi ale Făgărașului. Dincolo de bariera ce ține loc de poartă între lumi, sălbăticia și-a intrat deja în drepturi. Drumul forestier, nefrământat de roți, păstrează urme de bocanci, gheare de jder și pași apăsați de urși, dar și timide urme de căprioară și mistreț.








De multe ori drumul se transformă în potecă și ierburile mângâie cadrul bicicletei. Urcușuri și coborâșuri pe pietriș și pământ, printre tufe opace colcăind de viață. Din când în când copacii se depărtează pentru a face loc tabloului cu lacul pierdut printre văi, ce a furat din albastrul adânc al cerului.






La coada lacului, un alt forestier se strecoară pe o vale accidentată, pierzându-se spre înălțimile Făgărașului. Nu prea departe, după un urcuș destul de abrupt, panorama mă lasă fără cuvinte. De aici de sus, copacii ce-i împodobesc malurile par suspendați deasupra apei, îngrămădiți parcă de restul pădurii. Mai departe, o alunecare de teren blochează drumul. O parte din stâncăria ce-l mărginea s-a prăbușit pe el făcând imposibilă traversarea în șa. Este momentul în care rolurile se inversează și Kona devine vremelnic pasager. Câteva sute de metri mai târziu, un brad imens barează cu rădăcinile sale poteca, de parcă o mână imensă l-ar fi smuls și l-ar fi așezat în mijlocul drumului, lăsând loc fix pentru o bicicletă.







O căsuță cu veranda spre lac pare locul ideal pentru un pustnic – izolat de binefacerile civilizației, pe de o parte de drumul impracticabil pe care am venit și pe cealaltă parte de șleaurile adânci lăsate în noroiul lipicios de căruțe și tractoare. În asta se transformă minunatul drum ce înconjoară lacul. Praful așternut pe Kona se cimentează la contactul cu noroiul aruncat de roți.




Ultimii doi kilometri parcurși prin noroaie par interminabili, însă imaginea barajului vine ca un premiu, căci după el urmează o minunată coborâre pe lungul drum de pământ ce însoțește Dâmbovița. Peste păduri, creasta Pietrei Craiului se înalță de un alb orbitor în soarele târziu al zilei. În prelungirea ei, Culmea Pietricica se pierde într-o lungă și lină coborâre spre Sătic.