ADIO, DAR PE CURÂND

Asia a avut dintotdeauna un alt ritm. Un ritm propriu ce l-a impus și celor ce i-au bătut drumurile prăfuite.

Zorii zilei ne prind pe un podiș întins la aproape 2000m altitudine. Dacă ar opri autobuzul pe-aici, ar ieși niște cadre spectaculoase: pe de o parte un cer sângeriu cu nori presăraţi peste răsărit, iar pe de altă parte niște munţi sterpi înălțați din oaze verzi. Pe undeva seamănă cu suprarealismul lumii de gheață și foc al Islandei. În lipsa ocazionalelor tufișuri țepoase, prin imensitatea aridă a spațiului aș putea jura că stăm pe loc.

Timpul și-a pierdut însemnătatea – mă trezesc la ore neverosimile pentru a mă culca la ore ciudate. Trăiesc după un fus orar propriu – cel al unei scurte vieți de nomad. Peisaje complet noi în fiece zi, oameni diferiți veniți cu idei diferite și curiozități, feluri de mâncare ciudate de experimentat și situații ce-ți smulg un zâmbet sau te lasă perplex. După un timp rămân crâmpeie de imagini și frânturi de conversații ce știi că au mai adăugat ceva în puzzle-ul infinit ce-l alcătuim.

Intrarea în Teheran este haotică, cu zeci de benzi de circulație ce se pierd undeva prin smogul peste care se întrezăresc munţii pe pantele cărora se cațără cartierele mai îndepărtate. Pe lângă capitală, toate celelalte orașe par biete sate.

Turnul Azadi, ce comemorează trecerea a 2500 de ani de la înființarea  primului Imperiu Persan, este un loc emblematic în istoria recentă a Persiei – de aici au pornit protestele ce doi ani mai târziu, în 1979, au fost încununate de victoria Revoluției Islamice și întoarcerea Iranului de la o monarhie neîntreruptă încă de la începuturile Imperiului Persan, spre o Republică Islamică. Revoluția a fost în mare măsură pașnică dar cu schimbări majore dictate de motivele ce au provocat-o: nemulțumiri legate de dictatura Șahului Pahlavi, imense diferențe sociale, o prea mare implicare a imperialismului vestic și exilul Ayatollahului Khomeini – liderul religios.



Zidurile fostei Ambasade a Statelor Unite ale Americii sunt pictate cu sloganuri împotriva imperialismului și binecunoscutul graffiti al steagului american împodobit cu statuia libertății moarte – o introducere în ceea ce acum reprezintă Monumentul Împotriva Aroganţei SUA.

Ultimul capitol scris ca ambasadă a fost în 1979, când un grup de studenţi iranieni a atacat ambasada și a luat ostatici personalul acesteia. 444 de zile – o cifră pe care  ostaticii nu o vor uita niciodată. Atât a durat până la încheierea unui acord bilateral, prin care Statele Unite ale Americii promiteau încetarea amestecului în treburile interne ale Iranului. SUA are însă o poliţă de plătit și nici Iranul nu se lasă mai prejos, iar asta se vede și acum prin lipsa relaţiilor bilaterale. Expoziţia prezintă mai puţin ceea ce au trăit ostaticii (ce la eliberare se pare că nu s-ar fi plâns prea mult de lipsa condițiilor din captivitate) ci mai mult activităţile americane de spionaj în zonă, vechile aparate de supraveghere, documentele distruse în încercarea de fugă a diplomaților și aparatura de codare și decodare a mesajelor confidențiale. Camerele unde se ţineau întrunirile secrete și unde ambasadorul primea mesaje direct de la Washington, sunt speciale prin modul de izolare respectiv prin sistemul de securitate al ușii ca de seif ce o închidea.









Holurile sunt ornate cu fantomatice picturi murale și articole de ziar ce critică răspunsul SUA la criza ostaticilor, iar un filmuleţ prezintă încercările de manipulare duse de americani la momentul respectiv. Lăsând la o parte gustul amar rezultat din mesajul de ură transmis, poate că cel mai corect ar fi aprofundarea problemei înainte de a ţine partea vreunui beligerant, oricare ar fi el. Cât despre jandarmeria la nivel planetar…




După optsprezece autostopuri, nopți petrecute în locuri mai mult sau mai puțin ciudate, un noian de zâmbete și acte de bunătate fără nici un fel de interes ascuns, a venit timpul să mă îndrept spre casă. Chiar dacă acel ‘acasă’, de la o vreme a început să devină mai mult un sentiment decât un loc fizic. Da, m-am simțit acasă și aici pe tărâmul vechii Persii, prin tot praful stârnit de vânt, printre raze de soare infinite și zâmbetele uriașe ale iranienilor. A venit timpul să plec însă – dacă  mai stau mult pe-aici sunt în pericol de a fi adoptat, nu răpit cum se temeau apropiații înaintea plecării mele. Las în urmă un drum al cărui capăt nu l-am zărit dar al cărui orizont necunoscut a fost întotdeauna tentant. O parte din mine rămâne undeva pe-aici, neștiută, prin praful acestui drum.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *