TrekLens

Apele Putnei se rostogolesc tulburi în strânsoarea de piatră prin care milenii de-a rândul și-au săpat drum, umflate acum de zăpezile ce au început prin înălțimi să își preschimbe forma într-una mai lichidă. Primăvara este deja prezentă în razele de soare ce aștern voal de uitare peste marșurile înghețate prin zăpada greoaie de peste iarnă și transformă în legendă vânturile ce smulgeau prin haine și ultima picătură de căldură.

Firul Tișiței este ascuns deseori de straturi groase de zăpadă, iar copacii sunt arcuiți în bolte lemnoase. Frumusețea văratică a cheilor este înlocuită acum de o sălbăticie albă. Fostul drum de fier al mocăniței din timpul Imperiului Austro-Ungar este acoperit de iarna târzie ce s-a scuturat peste munți. Poteca ce în timpul verii este îngustă, dispare pe un versant înzăpezit pe care scurgerile albe avertizează asupra pericolului de avalanșă. Distanța până la râu nu este neapărat mare, însă apele înghețate nu sunt prea tentante de experimentat.

În ciuda stratului rece și pufos ce urcă uneori până la genunchi, petice dezgolite de pământ reavăn adăpostesc culorile crude ale primăverii. Muguri amețiți de soare și flori parțial strânse ca niște fluturi ce nu și-au terminat încă metamorfoza. Un pârș atras de câteva firimituri de pâine și de aromele primăvăratice aduse de soare, face câțiva pași nesiguri pe zăpadă doar pentru a se lămuri că mai are de așteptat puțin în vizuină.

Urme de căprioare intersectează poteca deseori în drumul lor spre apă, însă cele adânci lăsate de urși aduc momente de tăcere în grup, doar pentru a fi spulberate de o capră neagră ce stârnind mici avalanșe albe ne supraveghează înaintarea din înălțimile cheilor.

Ultima porțiune până la marele tunel este și cea mai sălbatică, cu șerpuiri forțate pe sub stânci agățate evaziv și țurțuri ce se topesc în soarele agresiv al ultimei sforțări ale iernii. Traversarea Tișiței ce vara abia dacă udă tălpile bocancilor, se face acum pe un pod subțire de zăpadă ce pare că se va surpa sub greutatea noastră. Un singur pas neatent și sub greutatea bocancului ce străpunge podeaua de zăpadă se zăresc apele înghețate ce așteaptă nepăsătoare acea singură greșeală.

Apa infiltrată prin plafonul tunelului s-a materializat într-o podea înghețată, cu pietre alunecoase și bălți întunecate în care se oglindesc siluetele ce-și fac drum la lumina frontalelor. La capătul tunelului se pierde orice urmă de marcaj, doar pentru a lăsa loc urmelor proaspete de lup. Singuraticii copii ai nopții care își cântă bucuriile și tristețile spre luna plină ce-și începe călătoria spre zenit.