TrekLens

Ieri căldura primăverii încuraja mugurii adunați ciorchine pe ramuri să pocnească în transformarea lor în efemerele dar atât de aromatele flori. Spre munte este mult prea frig pentru a învârti cu spor roțile, însă Marea Neagră mă așteaptă cu valuri blânde.

La ora când soarele abia răsare, primăvara a dispărut complet iar 1°C tremură stingher în termometru încercând din viteza drumului să se strecoare pe sub haine. Degeaba încearcă din răsputeri soarele să încălzească temperatura negativă de pe drum – pentru câteva ore este doar o Fata Morgana, iar degetele pe care manșoanele încălzite abia dacă reușesc să le desmorțească încep să bată darabana pe ghidon. Peticele de iarbă unde pământul nu a fost întors încă pentru culturile de primăvară, poartă chiciura nopții adunată în mici cristale strălucitoare.

Roțile se învârt ca într-o evadare spre nimic altceva decât un punct cardinal. Chemarea stepelor pe care vântul rătăcește fără încetare – sunetul pe care doar nomazii îl pot înțelege și la a cărui chemare se supun de fiecare dată. Dorul de locuri necunoscute și nostalgia unor clipe trăite. Marinari rătăcitori ai întinderilor punctate cel mult de dealuri blânde ce țin loc de valuri. Timpul curge altfel. Timpul nu are importanță ci doar clipa.

Pe marginea vechiului drum imperial ce unea cetățile Tomis și Callatis, mirosul de nămol trădează cu mult timp înainte prezența lacului Techirghiol. Legenda povestește despre un bătrân tătar, olog și aproape orb – Tekir, ce a ajuns cu măgarul său rănit pe malul acestui lac. Măgarul a intrat să se scalde în lacul ce avea mai mult nămol decât apă, iar bătrânul s-a chinuit ore întregi să-și scoată animalul încăpățânat din noroiul cu miros greu. Când într-un final a izbândit, atât el cât și măgarul aveau rănile aproape vindecate, iar vestea s-a răspândit repede printre oamenii ce au început să vină spre a se scălda în ghiolul miraculos.

La capătul digului înfipt în mare, farul genovez alb cu acoperiș de culoarea cerului este o mică operă de artă. A încetat de mult timp să mai avertizeze marinarii despre pericolele țărmului, locul fiindu-i luat de un alt far mai înalt dar fără nici un gust – biet bec cocoțat pe stâlpi metalici, fără trecut.

Cel mai vechi lăcaș de cult musulman din România, geamia Esmahan Sultan datează din 1573, iar numele i-a fost împrumutat de Ismahan – fiica sultanului Selim al II-lea și al nobilei venețience Cecilia Venier-Baffo, ce ulterior a devenit Nurbanu – soția dintâi a sultanului. Nepoată a lui Soliman Magnificul, prințesa a fost căsătorită la 16 ani cu Mehmed Sokollu – Marele Vizir al Imperiului Otoman, însă a ales să petreacă cea mai mare parte din timp în Dobrogea – locul unde religiile, culturile și tradițiile s-au amestecat.

Tătari, turci, bulgari, cerchezi, găgăuzi, greci și evrei alcătuiseră un conglomerat despre care Evliya Çelebi – un călător și cronicar turc al vremurilor scria: ‘du-te la Mangalia, acolo este Kaaba-Mecca pribegilor și a sărmanilor‘.

În curtea geamiei sunt înmormântați nu doar înalții oficiali ai acelor vremuri ci și generali ai Imperiului Otoman – pietrele funerare cu turban arătând locurile acestora de veșnică odihnă.

Departe de agitația sezonului cald, fostul sat de pescari are mai toate obloanele trase, iar câinii străzii tind să fie ceva mai mulți decât vamaioții. Cei cu dor de mare se plimbă alene pe lângă valurile ce-și sparg spuma în nisipul plin de scoici, nisip sălbatic și plin de povești așa cum a fost dintotdeauna. Valuri ce vin dinspre nemărginirea Asiei spre a se sparge în bătrânul continent, cu promisiuni de locuri sălbatice, culturi deosebite și atât de minunatele arome ale Orientului.