TrekLens

Albul iernii se restrânge încet înspre culmi, pădurile scuturându-și apăsarea zăpezilor de pe ramuri. Culorile încep și ele să se scurgă din paleta unui pictor nevăzut, iar vântul aduce calde adieri de iarbă și pământ reavăn. Miracolul renașterii și al unui nou început a cărei nevoie nici măcar nu era conștientizată. Iarna devenise un status quo.

Plăci de zăpadă amintesc de valuri încremenite sub bagheta ultimului viscol ce a răvășit crestele. O lume încă tăcută prin care doar vocile noastre se pierd, stârnind o capră neagră ce șuierând surprinsă traversează creasta înainte de a se avânta prin vâlcele înzăpezite. O apariție fantomatică la care nu se aștepta nici unul dintre noi. Ciucașul este încă plin de surprize.

Stâncăriile golașei creste Gropșoarele – Zăganu sunt o lume de piatră și zăpadă presărată cu urme de capre negre și alte sălbăticiuni mărunte ieșite din bârlog spre a se bucura de soarele ce arde necontenit zăpada. Urme greoaie de urși apar încă de sus din apropierea crestei și ne întretăiem pașii cu cei ai înaintașului nostru cu gheare lungi pe care sperăm să nu îl întâlnim îndeaproape. Iarna asta cred că am văzut mai multe urme de urși decât toate celelalte adunate de-a lungul anilor.

Pământul mângâiat de soare a presărat muntele cu brândușe și ghiocei – culori vii încă zdrențuite de frigul nopților. Poienile ascunse poartă însă urmele triste ale exploatărilor forestiere, versanți întregi zăcând dezgoliți, brăzdați de rănile adânci ale urmelor de T.A.F.

O prezență mică printre frunzele uscate și firele de iarbă abia trezite din somnul iernii ne scoate însă din depresia dezastrului silvic – un pârș simpatic, cu coada mai mare ca el și mustățile cât coada-i îmblănită, încearcă să se ascundă în mici scobituri de pământ. Fără a avea succes însă, lasă emoțiile la o parte și vine să investigheze ce-i cu bocancii plini de noroi ai celor doi vizitatori ce se entuziasmează la vederea unei vietăți mici și agitate ca argintul viu.