TrekLens

Acum 110 ani, pe un imens domeniu de la Florești – Prahova, Gheorghe Grigore Cantacuzino supranumit Nababul începea construcția unei alte clădiri de o frumusețe aparte – Palatul Cantacuzino. Inspirat din arhitectura palatelor Micul Trianon și Marele Trianon situate în grădina Palatului Versailles, Micul Trianon de la Florești avea să fie la apogeul său de o frumusețe aparte. Lăsat să devină o ruină de generații de clase politice, puțin se mai păstrează acum din frumuseţea de odinioară – doar coloanele neoclasice și splendidele basoreliefuri situate deasupra intrării principale mai amintesc de arhitectura deosebită a palatului. În apropiere, un castel de apă și-a păstrat ceva mai bine integritatea, dar nici acesta nu pare că va mai rezista mult timp în fața nepăsării.

Traficul dispare ca prin minune iar casele satelor încep să se rărească din ce în ce mai mult. Câte un câine adormit de soare abia dacă îmi aruncă o privire toropită – le este prea lene chiar și să dea din coadă. Undeva departe, peste coamele dealurilor se zăresc albiți de zăpadă munții. Cât va mai trece până își vor topi zăpezile pentru a-i putea cutreiera iarăși pe două roți?!

Fericirea se rezumă uneori la tensiunea perfectă a lanțului, iar asta se simte mai ales când panta începe să se accentueze. Liniștea de aici, aerul primăvăratic, rotitul cadențat al pedalelor și mult soare. Practic toate motivele pentru care am plecat de acasă au fost atinse. Aș putea chiar să fac cale-ntoarsă dar ar fi păcat de așa o vreme. În plus, o anumită urcare mă cheamă la ea.

Drumul perfect asfaltat ce se afundă prin pădure fără a-și trăda nici un moment destinația, este mărginit de ultimele încruntări ale iernii. În zăpada dintre copaci, un șir de urme tăcute trădează trecerea fantomatică a unor lupi. Foșnetele pădurii se rezumă însă la veverițe și la exclamația mea de surpriză când asfaltul se termină brusc într-un drum forestier de toată frumusețea, cu șleauri adânci. Clisa drumului este amestecată uneori cu zăpadă și cristale de gheață rămase de peste noapte – o plăcere să derapezi pe ele în acele de păr ale drumului.

Așa cum a dispărut însă, la fel de brusc apare din nou o rudă a asfaltului pierdut cu doar câțiva kilometri în urmă, prilej de scuturare al noroiului rapid uscat de soare dintre șleaurile roților. Dacă iubești cățărările și ele la rândul lor îți vor răspunde cu același sentiment, căci după orice urcare nu urmează nimic altceva decât o lungă coborâre. Asta dacă nu urmează o altă urcare, desigur. Dar cine să le mai țină socoteala cu așa o vreme? Coborârea tot va veni ea în cele din urmă, chiar dacă panta de 26% de acum tinde să se unească cu cerul undeva sus printre coroanele desfrunzite ale pădurii.

Un foișor marchează însă capătul celei mai aprige cățărări din zonă, înainte de a se arunca în partea cealaltă a dealului într-o lungă și întortocheată coborâre presărată cu nisip pentru a mai tempera elanul. Multe case de pe aici și-au păstrat farmecul vechi al satelor de țară, bătrâne conace venind și ele să completeze o zonă extrem de pitorească.