TrekLens

Europa nu a dus niciodată lipsă de fiefuri, voievodate sau mici regate, ci dimpotrivă – destrămarea primelor imperii ale erei noastre a lăsat în urmă o multitudine de conducători ce și-au întărit granițele prin fortificații, iar odată cu tăvălugul istoriei și cu agrearea unor granițe mai stabile, fortificațiile și-au pierdut popularitatea iar castele elegante au început să fie construite de către clasa conducătoare.

Nici Moldova nu a dus lipsă de boieri înstăriți, iar în urma lor au rămas două castele prea puțin cunoscute, dar strâns legate de istoria României – Castelul Sturdza de la Miclăușeni și Palatul Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa.

Familia Sturdza se numără printre cele mai notabile familii nobiliare ale Moldovei, având primele mențiuni în jurul anului 1540, în perioada lui Petru Rareș. De-a lungul istoriei, membrii acestei familii au deținut roluri diverse, inclusiv pe cele de domnitori ai Moldovei, guvernator țarist al Basarabiei ocupate de ruși și prim-miniștri ai României.

Începutul poveștii castelului Sturdza este marcat de căsătoria lui George Sturdza, fiul lui Alecu Sturdza și verișor al domnitorului Mihail Sturdza, cu Maria Ghica – fiica importantului om politic Ion Ghica. Căsătoria a fost desigur ca în povești iar voiajul de nuntă prelungit pe aproape un an a avut loc prin Vestul Europei, de unde Maria Ghica s-a întors cu dorința de a avea propriul ei castel. Ridicat de-a lungul unei perioade de 24 de ani, într-un stil gotic amestecat cu cel francez, și cu picturile interioare executate chiar de Maria Ghica, palatul este o adevărată operă de artă. George Sturdza a trăit doar câțiva ani după finalizarea castelului, lăsând în urma sa pe unica fiică, Ecaterina.

La fel ca multe alte conace și castele din Moldova, Primul Război Mondial l-a văzut și pe acesta transformat în spital de război, unde cele două doamne Sturdza s-au dedicat îngrijirii răniților aduși de pe front.

Până în 1944 Ecaterina Sturdza a trăit o viață liniștită pe imensa moșie, dar odată cu intrarea în România a trupelor sovietice ‘eliberatoare’, istoria castelului avea să se schimbe total. Ecaterina reușește să fugă la timp cu odoarele bisericii construite de strămoși pe moșie, dar și cu o mică parte din uriașa bibliotecă de câteva zeci de mii de volume, iar castelul rămas în mâinile rușilor este devastat. Cărțile sunt arse de soldații sovietici în sobele ale căror sisteme de evacuare a fumului încălzeau pereții camerelor, mobila și obiectele de artă distruse sau pur și simplu furate și scoase din țară, iar unele ajung chiar și în mâinile sătenilor care au luat și ei parte la jafuri.

Înainte de întunecata perioadă a comunismului ce a urmat, Ecaterina Cantacuzino a donat castelul Bisericii Ortodoxe Române iar ea s-a călugărit. Mișcarea aceasta a salvat doar parțial castelul, căci comuniștii nu au ținut cont de proprietățile bisericilor și naționalizând castelul l-au transformat într-un centru pentru copii cu probleme psihice, care a fost desființat abia în 2001. Căzut în ruină și supraviețuitor a două incendii, castelul începe ușor să își recapete aerul de altădată. Vechile picturi murale încă se mai zăresc iar planuri mărețe sunt făcute pentru a-l readuce la gloria de odinioară. Câteva festivaluri organizate anual transformă castelul într-o lume dispărută, cu domnițe și calești, muzică din epocă și rochii de gală.

Exteriorul nu se lasă deloc mai prejos, cu turle și îngeri, statuia Sf. Gheorghe, flori de piatră și desigur blazonul familiei Sturdza cu lei și șerpi.

Palatul de la Ruginoasa este promovat ca fiind al lui Alexandru Ioan Cuza, dar istoria sa este mai veche și poate ceva mai interesantă decât cea promovată, căci și el a fost deținut tot de familia Sturdza. Ridicat prin 1814 în ultimii ani ai perioadei fanariote de către marele vistiernic Săndulache Sturdza ce își dorea pe moșia sa moldovenească ultimele tendințe arhitecturale ale Occidentului, stilul ales a fost cel neoclasic. Moștenitorul acestuia, Costache Sturdza l-a transformat cu ajutorul unui arhitect vienez într-un stil neogotic devenind scena unor telenovele de secol XIX demne de orice serial de mare audiență. Soția lui Costache era boieroaica Marghiolița Ghica-Comănești, considerată în epocă a fi una dintre cele mai frumoase femei din Moldova, însă apucăturile sale erau ceva mai puțin demne de rangul său.

Aflată deja la a doua căsătorie cu un Sturdza și divorțată de primul pentru a trăi o vreme cu un general rus care nu i-a putut oferi în cele din urmă standardele pe care și le dorea, se îndrăgostise în timpul celei de-a doua căsătorii de Nicolae Roznovanu – un alt boier dintr-o familie deosebit de înstărită dar care s-a remarcat doar prin faptul că era anti-unionist. Noul amant îndrăgostit îi urmărește pe soți prin Rusia și în cele din urmă atacă palatul de la Ruginoasa spre a o răpi pe Marghiolița. În urma luptei cu slugile lui Roznovanu, fiul vitreg al Marghioliței este ucis iar aceasta răpită de Roznovanu care s-a refugiat pe domeniul său de la Stanca. În urma asediului declanșat de soțul încornorat, cu ajutorul unei mici armate trimise de către domnitor (și el tot un Sturdza), Marghiolița este adusă înapoi la soțul său. Întreaga Moldovă probabil urmărea cu sufletul la gură aventurile nestatornicei femei.

La mai puțin de un an, amanții fug din nou dar de data aceasta în Bucovina Austriacă unde se cunună ortodox deși mireasa era nedivorțată. Soțul disperat îi cere domnitorului să intervină pe lângă mitropolit spre a-i afurisi, iar noul cuplu merge la Constantinopol – pe atunci sediul ortodoxiei spre a primi divorțul din mâinile Patriarhului. Acesta îi trimite însă înapoi pe drumul lor fără a le oferi ceea ce își doreau, așa că Marghiolița și Roznovanu se convertesc la catolicism și protestantism pentru ca în cele din urmă să fie căsătoriți de un pastor anglican al Ambasadei Marii Britanii din Constantinopol.

Moldova refuză să îi mai primească pe cei doi soți afurisiți de mitropolit, iar copiii lor sunt considerați ca fiind rezultatul unei relații din flori.

Roata istoriei se învârte însă iar la putere vine în 1849 un Ghica, văr cu Marghiolița. Se fac intervenții la curte iar onoarea doamnei este restaurată, mitropolitul îi reconvertește în rit ortodox, pronunță divorțul de Sturdza și o căsătorește cu Roznovanu, copiii devenind brusc legitimi.

În 1857, vornicul Alexandru Sturdza – moștenitorul de drept al palatului și fiu al lui Costache Sturdza cel proaspăt decedat, ipotechează proprietatea doar pentru a o pierde în cele din urmă. Vândută la licitație în 1862, aceasta intră pe mâini ceva mai ilustre, noul proprietar fiind Alexandru Ioan Cuza – Domnitorul Principatelor Unite Române.

Alt proprietar și alte episoade de telenovelă amoroasă, căci în timp ce Elena Doamna – soția lui Cuza se refugiază la palat spre a-l mobila și transforma într-o reședință demnă de un domnitor, Cuza își încearcă farmecele și statutul pe la domnițele din Iași și București. Amanta oficială este Maria Obrenovici care îi dăruiește doi copii ce în urma morții Mariei aveau să fie crescuți și adoptați oficial de soția domnitorului. Alte vremuri.

Unul dintre copii se sinucide în palat amorezat de o prostituată franțuzoaică, relație interzisă de mama sa adoptivă, iar al doilea a murit prin Spania aflat în luna de miere cu proaspăta sa soție de 18 ani, Maria Moruzzi.

Revenită în țară, Maria Moruzzi se îndrăgostește de Ion I.C. Brătianu – artizanul Marii Uniri din 1918, iar relația lor se consumă tot la palatul Ruginoasa. În urma relației lor a rezultat istoricul Gheorghe Brătianu, iar pentru a-l oficializa pe cel mic, Brătianu s-a căsătorit pentru o zi cu văduva Moruzzi-Cuza, divorțând în aceeași zi. Evenimentul ce a avut loc la palatul de la Ruginoasa a intrat în istorie drept ‘căsătoria-divorțul de la Ruginoasa’.

Înainte de a fi ucis în chinuri la închisoarea de la Sighet de către comuniști, istoricul Gheorghe Brătianu nu apucă să se bucure de palat căci Elena Cuza cea izgonită de la palat de noua Maria Moruzzi-Cuza-Bratianu câștigă în instanță palatul și îl transformă în spital de copii.

Domnitorul Cuza, ocupat cu unificarea principatelor, presiunile externe și reformele agrare interne, presiunea Bisericii care se vedea expropriată spre a fi naționalizată, dar și cu aspirațiile dictatoriale și aventurile amoroase, nu s-a implicat prea mult în istoria castelului. Ulterior avea să piardă puterea în 1866 când clasa politică a dat o lovitură de stat rămasă în istorie ca ‘Monstruoasa Coaliție’.

În Primul Război Mondial palatul este transformat ca multe altele din Moldova în spital militar, pentru ca în urma Marii Uniri să devină sanatoriu TBC.

Armata Rusă a distrus complet palatul în 1944, în urma trecerii lor rămânând doar câteva ziduri golașe. S-a încercat reconstruirea lui prin 1967 pe baza vechilor planuri, dar Ceaușescu a sistat în cele din urmă refacerea, aceasta fiind definitivată abia în 2010.

Istoria este prezentată anost în palat prin câteva plăci informative care încep direct cu era Cuza și nu prezintă deloc amănuntele picante ale vieții domnitorului sau adoptarea copiilor amantei de către Doamna Elena, aceștia fiind prezentați ca venind din altă căsătorie a domnitorului. Și totuși, Palatului i s-a dat numele domnitorului – pudibonderia îi împiedică probabil pe cei responsabili cu administrarea sa să citeze istoria completă.

Sălile strălucesc de mobilă din epocă perfect recondiționată, de costume și detalii perfecte. Îi lipsește însă ceva și anume patina timpului și istoria sa reală, cele două ghide fiind ocupate cu discuții între ele. Nici destul de recent instalata hologramă a fostului domnitor nu mai funcționează, iar întregul palat pare că are potențial de a pica într-o nouă etapă de degradare.