TrekLens

Într-o noapte muntele s-a acoperit de alb ca un bătrân ursuz și plin de toane, supărat probabil pe toamna prea colorată. Copacii îmbrăcați în alb strălucesc feeric în câteva raze de soare ce reușesc să se strecoare printr-un plafon de nori negri.

Muntele este cuprins în totalitate de negură și complet pustiu. Zăpada de câteva zeci de centimetri adâncime începe chiar de la șosea, iar urmele vechi rămase din ziua precedentă se dovedesc a fi cam inutile căci zăpada este teribil de afânată.

Brazii sunt aplecați de greutatea zăpezii, crengile fiind noile obstacole în urmarea potecii ascunse oricum sub jumătate de metru de zăpadă. Mai sus, printre jnepeni, este bună de exersat înotul.

Dincolo de perdeaua de pădure, vântul este turbat. Frig era oricum la cele vreo -7°C, dar conform previziunilor meteo, temperatura resimțită la vântul de peste 70km/h este pe undeva pe la -22°C. Plăceri masochiste.

Respirația îngheață pe ochelarii de soare ca o ceață groasă – oricum erau cam inutili, căci vizibilitatea este în cea mai mare parte a timpului de doar câțiva metri, iar soarele nu pare a fi ajuns vreodată pe planeta asta înghețată. În rafale de vânt care ne scutură ca o mână invizibilă, urcăm ca două umbre leneșe spre creasta Gropșoarele – Zăganu, doar pentru a fi întâmpinați de și mai multă ceață. Este clar – bătrânul albit de zăpadă nu este astăzi în cele mai bune toane ale sale.

Scurte momente de acalmie în haosul prilejuit de nori și vânt dezvăluie stâncăriile de sub vârful Ciucaș. Un castel de gheață spre care se bulucesc valuri de cețuri. Cu o săptămână în urmă erau temperaturi primăvăratice, însă noul anotimp își întinde ghearele de gheață peste întreg arcul carpatic fără a pierde deloc timpul. Iarna a venit teribil de punctuală.