TrekLens

Norii sunt joși dar cu o structură diferită de cei sub care ne făceam loc când ne pregăteam să urcăm pe Oslea, soarele reușind într-un mod ciudat să răzbată prin plafonul coborât. Ne afundăm în pădure printr-un covor de frunze scuturate din pădurea desfrunzită și tăcută, căutând să câștigăm altitudine cât mai repede în căutarea soarelui și a mării de nori.

Liniștea pădurii este tulburată doar de pașii noștri apăsați, grăbiți să ieșim din spatele pufoaicelor într-un soare vesel pe care îl anticipăm cu poate prea multă încredere. Dincolo de linia coniferelor, picături de brumă s-au aninat efemer în labirintul de jnepeni, în așteptarea primului lor contact cu soarele. Marea de nori pe care ieri o admiram cu nesaț, astăzi este doar un vis. Suntem striviți între două pături de nori iar culorile și-au pierdut orice strălucire, nuanțele reci dominând spectrul picturii vii.

Visul de a mai renunța la straturile de haine rămâne însă doar un vis. În spatele pufoaicei este ceea ce se poate numi clima perfectă.
Pătura de nori de sub noi pare spinarea unui gigantic animal ce se ridică și coboară în ritmul respirației, cu locurile călcate ieri înșirându-se ca o hartă în fața noastră, vie dar în același timp îmbătrânită de culori șterse – Oslea. Sus pe Piatra Iorgovanului – capul balaurului răpus de voinicul cântat de legende, câteva raze de soare rătăcite se zburlesc fără convingere la noi.

Dinspre Vest, printr-o spărtură în zidul de piatră se ridică învolburate valuri peste valuri de nori, ca într-o maree mult prea grăbită să înghită pământuri, locuri și peisaje. Trecusem cu doar câteva luni în urmă pe aici și aveam clare în minte locurile, însă lipsa oricărui element pentru a ajuta la orientare ne face să apelăm la hărți și GPS pentru a ajunge sub Stănuleții Mari. De sus priveliștea ar fi grandioasă, însă astăzi ea lipsește cu desăvârșire.

La granița dintre munții Godeanu și Piule-Iorgovanul, cu norii ce se țin de noi ca scaieții, decidem unanim renunțarea la explorarea spre Pietrele Sturului continuată de coborârea unui picior de munte nemarcat. Vizibilitatea de câțiva metri de aici ar fi la fel și acolo.

Coborârea pe Valea Soarbele nu și-a pierdut deloc din farmec, chiar dacă mare parte din peisaj este estompat. Stâna este acum părăsită iar urmele oilor tapetează poiana de sub stâncăriile la baza cărora este trecătorul adăpost al ciobanilor. Multă zăpadă va trebui să se topească până când turmele vor putea să urce în sfârșit înapoi spre înălțimi.