TrekLens

Parcă s-au perindat prea multe luni pe cer de când nu am mai plecat cu Amur într-o călătorie de-a noastră, de regăsire a libertății. L-aș fi mânat pe drumuri de munte, peste Făgăraș, apoi pe la Oașa și Obârșia Lotrului și înapoi spre Sud peste Parâng, dar în cetățile munților se anunță furtuni. Se simte iar chemarea Estului, în vântul uscat venit din îndepărtatele stepe ale Asiei Centrale. Spre Est deci, cât va ține țara, prin Bărăganul atât de temut în vremea comuniștilor – Siberia României.

Pe malul brațului Măcin – Dunărea Veche de dinaintea imensului proiect comunist ce a făcut navigabilă Dunărea în orice condiții până la Marea Neagră, trestia alternează cu dealuri stâncoase și faleze de piatră pe lângă care serpentinele se strecoară în urcuș și coborâș.
Conturul Deltei Dunării este dat de ultimele drumuri asfaltate pe care se înșiră Malcoci, Beștepe, Mahmudia, Murighiol, Sarinasuf, Agighiol, Sarichioi și Enisala – sate cu nume ciudate întemeiate de ruși lipoveni și tătarii ce erau cândva majoritari prin ele. Îngrijite și curate, cu miros de stuf și ape sărate, acum puținele amintiri ale istoriei lor se regăsesc mai degrabă în nume și în ciudatele cruci cu multe brațe sau în micile moschei.

Tătarii au rămas aici din vremea când Hoarda de Aur a lui Genghis Khan cucerise pământurile în drumul său spre Vest. Cât despre migrația lipovenilor, aceasta își trage rădăcinile din conflictul ortodox rusesc al secolului al XVII-lea, când pentru împotrivirile lor în ceea ce privește schimbările în dogmele Bisericii, aceasta ajunsese să îi vâneze. Greutățile i-au determinat pe mulți ruși lipoveni să pornească în lume pentru a-și găsi locuri mai prielnice unde să se stabilească și să practice creștinismul conform vechilor rituri.

Spre orizont s-au adunat nori de ploaie, iar perdele umede se văd cum își scutură apele – pe-aici se termină codurile colorate de vreme rea ce au făcut ravagii în restul țării. Ultimii 15 km până în Cheile Dobrogei sunt de-a lungul unui drum neasfaltat, strecurat printre câmpuri de floarea soarelui dintre care se ridică cu o eleganță extraterestră eolienele.

Deal după deal, sat după sat și serpentină după serpentină, kilometri aleargă mai repede decât mi-aș fi dorit prin unduirile pline de căldură ale Dobrogei de Sud, unde galbenul câmpurilor de floarea-soarelui alternează cu verdele intens al porumbului și cu maroniul pământului reavăn.

Dobrogea nu este spectaculoasă pentru cei grăbiți – aici trebuie să încetinești pentru a-i zări frumusețea ascunsă în forme molcome, în pustietatea stepelor și în liniștea unui drum ce-o străbate mergând departe, tot mai departe spre Est. Și parcă nici măcar în geacă nu mai este așa de cald.