TrekLens

Cât este Defileul Jiului de lung nu mă pot abține să nu-mi păstrez pe față un zâmbet ce sfidează surprizele oferite de cei ce ignoră regulile de circulație – de bun simț nu zic nimic, acela este oricum pe cale de dispariție. Defileul este mult prea încântător în ceasurile serii pentru ca orice altceva să mai conteze.

Cotloanele din munții ce împresoară Valea Jiului sunt rar bătuți la pas iar sălbăticia este la ea acasă aici. Până și drumul național devine la un moment dat un fel de potecă mai lată ce strânsă între munți abia mai lasă loc de trecere celor cu spirit de aventură și cu vehicule pe măsura acestuia.

În sus pe culme, când pădurea lasă locul jnepenișului căpățâna de piatră a vârfului Piatra Iorgovanului strălucește în albul ei de calcar. Priveliștea spre creasta Oslei s-a deschis, Piatra Mare a Cloșanilor pare la o aruncătură de băț – deși sunt câteva zile de mers până la ea, iar munții Mehedinți încep să își arate abrupturile. Aici sunt ținuturile momârlanilor, ale obiceiurilor străbune și locurilor unde legendele se întrepătrund cu superficialitatea secolului XXI.

O floare de colț stingheră anunță prezența Măriei Sale – Retezatul. Crestele de piatră abrupte, inconfundabile odată ce le-ai călcat sălbăticia, atrag magnetic toate privirile ca un ținut vrăjit – este oarecum păcat, ținând cont că nici restul peisajului nu este de lepădat. Pajiștile de un verde crud, primăvăratic și plin de flori, contrastează cu albul calcarelor și infinitul albastru de deasupra, pătat de nori fotogenici.

Este ușor de văzut cum iau formă legendele privind acest vârf – aproape că îți vine să dai crezare faptului că paloșul voinicului Iorgovan a lovit stânca, în încercarea ratată de a lovi balaurul reușind doar să despice muntele în două, balaurul fiind ajuns din urmă tocmai în Cerna-Sat unde a încercat să scape lăsând în urma sa ciudatele Chei ale Corcoaiei.

Labirintul de piscuri și văi este terenul perfect de joacă pentru noi priveliști spre depărtări și probabil spre cea mai frumoasă panoramă din zonă. Îndepărtatul dar totuși atât de apropiatul Piatra Iorgovanului este reperul zonei, iar dincolo de valea Lăpușnicului Mare se înalță Retezatul, vizibil în toată măreția sa. O sălbăticie de o imensitate incomensurabilă, cu izvoare ce brăzdează păduri lipsite de poteci.

Puține locuri am întâlnit pe la noi prin munți, unde să se adune atâtea zeci de pâraie câte se adună în căușul Văii Soarbele. Rătăcită în covorul de iarbă saturată de atâtea izvoare, pata de culoare reprezentată de stână este acum într-o forfotă continuă în ciuda faptului că din cele aproape două mii de oi doar câteva zeci mai sunt rămase aici. Este vremea tunsului și vreo cinci ciobani lucrează cu spor stând pe un covor gros de lână deja tăiată. Toată munca este spre binele oilor, căci lâna asta nu are căutare iar la final este arsă.

Să dormi în creierii munților, în sălbăticia absolută dintre culmile unde puțină lume ajunge, este o experiență aparte. În adăpostul textil se înghesuie deodată tot universul și realizezi de fapt ce puțin îți trebuie spre a fi fericit – iar dacă vrei mai mult, este suficient doar să tragi de capetele fermoarului spre a dezvălui ceva din universul de dincolo, cel ce așteaptă încă să fie descoperit.