TrekLens

Două autobuze, un drum prin munți, un fus orar mai spre Est, trecerea graniței per pedes, o brumă de engleză și un ‘welcome’ cu accent rusesc dar spus din toată inima – cam așa se poate caracteriza pe scurt traversarea din Kazahstan în Kârgâzstan. Detaliile se adună spre a se risipi în ore lungi și peisaje prin care privirea are loc să alerge nestingherită. Din Almaty până în Bishkek este nu doar o distanță de kilometri ci o distanță reală, geografică, căci munții par a aparține mai degrabă Kârgâzstanului.

Bishkek este plin de urme sovietice, de la stelele ce împodobesc vârfurile clădirilor până la o inscripție foarte clară pe frontispiciul unei bănci: CCCP – sovietele nu au dispărut ci doar s-au transformat. Ah, și desigur poliția poartă numele de ‘miliția’. Pentru o întoarcere în timp, aici este locul potrivit. Aproape la fiecare colț de stradă se vând niște băuturi din butoiașe ce le păstrează reci: cealap, kvas și maksym.

O țară preponderent nomadă nu prea are cum să aibă o istorie foarte cunoscută. Cine să facă istoria dacă oamenii erau preocupați tot timpul cu pășunatul? Așa a ajuns Kârgâzstanul să aibă o istorie practic necunoscută. Ca stat, el nu a existat până la constituirea Uniunii Sovietice, iar înainte de U.R.S.S., kazahii din zilele noastre își spuneau kârgâzi, iar kârgâzilor din secolul nostru li se spunea kara-kârgâzi, după culoarea neagră a acoperișurilor iurtelor lor. Constituiți în hanate și cuceriți de hoardele mongole în secolul al XIII-lea, au redevenit hanate pentru a fi integrați în 1876 în Imperiul Rus.

Odată cu crearea Uniunii Sovietice noi granițe au fost trasate, iar inițial Kazahstanul de astăzi s-a numit Kârgâzstan plecând de la numele tradițional al poporului, în timp ce Kârgâzstanul din zilele noastre a fost încorporat împreună cu Turkmenistan, Uzbekistan și Tadjikistan în noul stat format și denumit Turkestan. Inițial vechile emirate Khiva, Bukhara și Kokand, toate din actualul Uzbekistan, au rămas republici separatiste, pentru a fi încorporate odată cu înfrângerea ultimelor forțe anti-bolșevice în nou formata țară.

Istoric, în Asia Centrală nu a existat noțiunea de națiune, cu limbi naționale și simboluri definitorii, întreaga suflare fiind de fapt o populație preponderent turcofonă dar cu o zonă foarte bine definită care era foarte apropiată cultural de persani, care fie rămăseseră nomazi și aparțineau de structurile tribale ale unei astfel de vieți, fie erau administrați sub forma unor hanate.

Abordarea ‘dezbină și stăpânește’ a fost aplicată ca în multe alte părți unde au dat din coate sovieticii, iar în jurul străvechilor orașe cu o îndelungată cultură persană – Khiva, Bukhara și Samarkand, s-a creat Uzbekistan. La doi pași a fost însă creat un Tadjikistan vorbitor de limbă persană. Politica de rusificare a fost aplicată în toate ‘stanurile’ incluse în marele U.R.S.S., fiind aduse familii de ruși – forțat sau cu beneficii majore, și răspândiți prin regiune.

Majoritatea vechilor orașe de pe Drumul Mătăsii care tranzita Asia Centrală, au fost puse la pământ de hoardele de invadatori, iar cele care au supraviețuit au fost incluse de sovietici în Uzbekistan, în timp ce Kârgâzstanului nu i-a mai rămas nimic istoric.

Bishkek a fost creat inițial de către emiratul de Kokand, care pentru a controla teritoriul a construit diverse fortărețe. Incursiunile cam neortodoxe ale armatelor din Kokand printre triburile kârgâze și luarea de sclavi și de femei pentru haremurile emiratului, i-au făcut pe câteva căpetenii de triburi să meargă la palatul țarului de la Sankt Petersburg spre a cere să fie eliberați de problematicul emirat Kokand. Imperiul țarist a fost bucuros de invitație, a distrus emiratul într-o baie de sânge și a ocupat întreg Kârgâzstanul. Ulterior sovieticii au desenat o graniță atât de dificilă încât Kokand a ajuns în țara vecină.

Noua țară cucerită era prea muntoasă pentru ca Rusia țaristă să intre prea adânc la interior, așa că s-a mulțumit să construiască la poalele munților capitala și să îi păstreze numele de Bishkek. Când sovieticii au venit la putere, l-au rebotezat Frunze, în memoria lui Mikhail Frunze – un apropiat al lui Stalin. Cu tatăl de origine transnistrean, Frunze era născut la Bishkek, însă a avut ghinionul să fie parte a paranoiei staliniste cu privire la preluarea puterii, iar dintr-un ordin de-al lui Stalin acesta a murit pe masa de operație de la prea mult cloroform. Accidental, desigur.

Devenită capitală sovietică, vechiul târg de provincie a văzut o transformare radicală – un oraș planificat după toate normele sovietice, cu bulevarde largi, clădiri impunătoare, parcuri pentru oamenii muncii și desigur statuile iubiților făuritori ai comunismului – cuplul Marx și Engels stau și astăzi la umbra unui parc, iar Lenin salută de sus de pe piedestal fosta Casă a Sovietelor și Palatul Prezidențial.

Înainte de venirea sovieticilor tradiția religioasă a kârgâzilor nu a fost niciodată prea puternică, aceștia devenind musulmani odată cu răspândirea Islamului, dar niciodată nu au renunțat la religia lor strămoșească – tengriismul, o religie bazată pe șamanism și animism unde personajul principal este zeul ceresc Tengri, care nu este văzut ca un zeu așa cum îl consideră în general religiile monoteiste ci ca o personificare a Universului.
De influență turcească, interiorul moscheei principale din Bishkek este pictat într-un albastru devastator de parcă materialele din care a fost făcut acoperișul s-au topit spre a lăsa să se vadă cerul enorm care îl reprezenta pe Tengri. De un albastru similar este și biserica rusă. Ambele dogme au încercat să schimbe ancestrala religie a populației nomade, însă aceasta nu se schimbă cu una cu două.