TrekLens

Rătăcit în văile adânci, lacul este puțin accesibil. Până aici mașinile normale nu pot ajunge, iar micii întreprinzători ce dețineau vechi dubițe sovietice UAZ-452 le-au pus la lucru. Cu garda la sol mai înaltă ca o mașină de teren, tracțiune integrală și mult tupeu, mașinile astea pot urca practic oriunde. Aici, drumul nu poate fi numit chiar drum. Șleauri adânci și vreo trei treceri de râu, un peisaj devastator de frumos și viteză – șoferii acestor mașini parcă nu au milă de mașinile lor, iar amortizoarele nu apucă să își facă treaba – oricum, tehnologia de acum 70 de ani nu era chiar așa modernă.

Lanțul montan Tien Shan nu este doar despre înălțimi înzăpezite, platouri înalte și vârfuri golașe, ci și despre frumusețea locurilor joase. Lacul Kaindy este izolat undeva în munte, pe cursul unui fost râu care acum mai bine de un secol, în 1911, a fost blocat de o parte din muntele care s-a prăbușit peste el în urma unui cutremur. În mod asemănător cu Lacul Roșu de lângă Cheile Bicazului, și aici trunchiurile copacilor morți răsar din apă ca niște scheletice fantome venite la vale odată cu muntele.

Trunchiurile moarte se ridică din oglinda nemișcată a apei. Râul care cândva curgea aici și-a găsit altă albie, iar afluenții actuali, pricăjiți, nu reușesc să țină pasul cu evaporarea – se estimează că în aproximativ cincizeci de ani lacul va dispărea. Câteva pontoane amenajate pe marginea lacului sunt tot atâtea locuri de privit în turcoazul turbat.

Un alt UAZ-452 este soluția care, jumătate de oră mai târziu mă aduce înapoi la asfaltul secolului XXI. Natura însă adăpostește urmele trecutului.
Salba celor trei lacuri Kölsay este formată tot în urma unor alunecări de teren ca urmare a unui cutremur petrecut în 1887. O parte dintre malurile sale sunt amenajate cu plăci de lemn susținute de schele metalice împlântate în malurile de pământ și apă, iar culoarea de smarald adânc este magică.

Trei oglinzi de apă, întinse pe trepte de altitudine, reflectă adâncurile pădurilor de brad și albăstreala cerului – ochii veșnici ai muntelui. Primul lac este un sanctuar calm, ca o respirație adâncă a masivului încremenit, și în liniștea dimineții suprafața lui pare făcută dintr-un cristal viu.

Cu stâncile sale întunecate, Canionul Negru pare un loc desprins din visul unui Titan. Panglica de argint a râului a dat însă numele kazah de Aktogay – Șuvoiul Alb, canionului ai cărui pereți masivi poartă cicatricile a milioane de ani. Stâncile negre, uneori strălucind sub soarele nemilos, ascund o lume tainică pe care doar apele înspumate o știu. O tăcere apăsătoare a unui loc care a fost martor la tot dar care nu a rostit vreodată un cuvânt.

Vântul, râul și soarele au sculptat timp de milioane de ani canionul Charyn ce pe alocuri se adâncește la 300m, cu priveliști fantastice și unde, în Valea Castelelor își înalță formațiuni stâncoase în care se regăsesc figuri antropomorfe și zoomorfe. Într-un fel, acesta este răspunsul Kazahstanului la Marele Canion iar drumul de pământ ce șerpuiește prin adâncurile sale spre învolburatul râu Charyn, este izbitor de asemănător cu cel care străbate Marele Canion în Utah și Arizona. La o scară diferită, desigur.

Un traseu amenajat cu scări de lemn coboară de la Centrul de Vizitatori în adâncurile canionului spre drumul de pământ ce șerpuiește pierzându-se printre formațiunile roșiatice. Un uriaș bătrân, cu o față sculptată în mai bine de un milion de ani de vânturi și ape. Într-o măreție brută și neîmblânzită, pereții săi par flăcări încremenite în roșu, ocru și auriu, o dovadă că pământul însuși poate arde fără să se stingă vreodată.