TrekLens

În câteva minute de la plecare, soarele își face simțită prezența iar în alte câteva minute reușește să mă convingă să dau jos pufoaica. Nu că ar fi neapărat cald încă, dar urcușul face cu siguranță temperatura suportabilă. Poteca intră rapid într-o pădure cu liane ce ascund cascade înconjurate de o vegetație tropicală.

Este cumva uimitor cum la 2500m altitudine există toată vegetația asta tropicală pe care ai crede că o poți întâlni doar cu mult mai jos. Și totuși, aici este una dintre țările în care musonul își face de cap iar ceea ce lasă în urmă este o cu totul altă climă. În marea majoritate a timpului poteca se cațără pe curbele de nivel, pe alocuri chiar abrupt. Din păcate și aici la fel ca în România, lumea nu a învățat că gunoaiele nu se aruncă unde are fiecare chef ci trebuie depuse în multele coșuri sau saci întâlniți pe drum.

Odată cu altitudinea am senzația că pașii se succed din ce în ce mai greu și tot ce pot spera este să mențin un ritm acceptabil. De jur împrejur, pe terasele unde se crește hrișca, orezul sau fasolea se pare că legea gravitației a lui Newton este doar o sugestie. Eu în schimb am senzația că uneori sunt piatra din experimentul lui Galileo – gata să mă prăbușesc la sol în același moment cu rucsacul din spate.

Din micul foișor construit pe spațiul larg de pe vârful Pun Danda, Dhaulagiri, Annapurna, Annapurna Fang și Manaslu sunt doar câteva dintre vârfurile ce umplu orizontul. Între ele o întreagă colecție de munți ce trec cu mult de 7000m altitudine. De aici de la 3200m altitudine imensitatea lor este copleșitoare. Zăpezile lor permanente se termină în ghețari ale căror morene sunt ascunse de vârfurile intermediare ale munților.

Este atât de frumos încât dacă întreg peisajul ar fi fost o mâncare m-aș fi lins pe degete de bună ce a fost. Dar așa, pot doar să stau cu ochii pierduți în depărtări și să absorb frumusețe. Steaguri multicolore de rugăciune fâlfâie în vânt. Dinspre valea sudică un front mare de nori începe să urce și în viteza sa amețitoare îmbracă toată valea într-un văl alburiu. Cortina a fost trasă – este ora prânzului.

Au mai rămas însă ore bune de lumină iar încălțările mă îndeamnă la drum reconfigurând traseul la fiecare oprire mai lungă. Până în pasul Deurali se urcă, după care de acolo se urcă și mai abrupt. Sunt vreo 450m diferență de nivel care trebuie urcați iar cu fiecare metru parcurs următorul este puțin mai dificil. Nici lipsa oxigenului nu ajută la peste 3500m altitudine pentru a menține un ritm bun. Cu toate acestea GPS-ul este de o cu totul altă părere și mai are puțin și mă aplaudă.

La 3600m altitudine, odată ce soarele dispare frigul devine destul de aprig. Degetele mi-au cam înghețat pe bețele de trekking dar pentru ultima jumătate de oră strânsul din dinți este opțiunea preferată, iar cazarea este prima care se zărește prin voalul ceții.

În jurul godinului ce reușește să mai ridice temperature cu câteva grade, micul grup mixt de turiști, ghizi și șerpași sunt curioși de traseul pe care l-am parcurs și sunt impresionați de distanța pe care am lăsat-o în urmă. Brusc realizez și eu de unde am venit iar senzația pietrei lui Galileo Galilei dispare odată cu cel mai fain compliment al serii, venit din partea unuia dintre ghizi – “You walk like a Sherpa! You really walk like one!”.