TrekLens

La ieșirea de pe autostrada pe care ocazional cămilele simt nevoia să o traverseze, luăm cu noi un bătrân beduin ce stătea la autostop, cu tot cu mirosul lui de turmă de capre. Ne uităm după capre dar nu le vedem, însă mirosul lor cu siguranță îl poartă cu el. Cinsprezece kilometri mai târziu, la o întretăiere de drumuri ne face semne disperate să oprim pentru a coborî – și-a adus aminte probabil de locul unde și-a uitat caprele.

De jur împrejur deșertul roșiatic se întinde cât vedem cu ochii, iar spre granița cu Arabia Saudită munți arizi se înalță brusc străpungând linia orizontului. Cu Aghab, conexiunea noastră pentru tabăra din deșert, ne întâlnim în Wadi Rum Village – un sat împânzit de mașini de teren ieșite de multă vreme la pensie, dar încă intens folosite. Unora le lipsesc farurile iar altora le-ar prinde bine o portieră, dar cine are nevoie de atâta lux?!

De îndată ce părăsim iluzoria umbră a satului și sub roțile parțial dezumflate ale mașinii se așterne nisipul, ne izbim de căldură ca de un zid. Ne îmbrățișează și ne apasă greu din toate părțile, este omniprezentă precum gravitația doar că nu la fel de plăcută.

Prima oprire o facem la izvorul lui Lawrence al Arabiei unde ne răcorim la un ceai fierbinte cu câțiva beduini. Săltând pe nisipul adunat în urme vechi lăsate de mașini și urmăriți de o mini tornadă, ajungem la canionul Khaz’ali, în adâncul căruia regăsim câteva petroglife nabateene vechi de aproximativ 2700 ani.

O dună roșie ca jarul constituie un prilej de împlinire a unui vis mai vechi – alergatul la vale pe nisip. Ce mai contează că încălțările sunt pline cu particule fine ce nu vor mai ieși niciodată? În magnifica senzație de plutire nici nu se mai simte scurtul contact cu nisipul de pe care gravitația te smulge pentru a te arunca iarăși la vale. Este o senzație ce cu greu poate fi egalată de sandboard.

La scurtă distanță, inscripțiile Anfashieh (tot cu o vechime de peste două milenii) ne spun poveștile caravanelor ce se îndreptau spre Mecca, nevoia de a trimite iscoade și locurile unde izvoarele dau viață zonei. De pe un mic pod de piatră cercetăm depărtările – caravanele au dispărut, dar deșertul rămâne același, cu nisipul său în zeci de nuanțe.

La umbra unor imenși pereți de piatră, tabăra de corturi ne așteaptă pustie – suntem singurii vizitatori. Lăsând umbre lungi, mingea de foc a soarelui se scurge încet peste linia orizontului. Liniștea adâncă ne împresoară pentru câteva minute, întreruptă brusc de răgetul unei cămile al cărui ecou se lovește de stâncile din spatele nostru. De după ele, ca speriată de zgomotul subit, în întunericul nopții luna plină se ivește luminând feeric deșertul.