TrekLens

Şi se făcea că te plimbai pe străduţele Nicosiei în timp ce soarele puternic al lunii Brumar te obliga să cauţi umbra uitând că este toamnă târzie. O placă informativă te trezeşte din toropeală anunţându-te că eşti în ultima capitală împărţită din lume. Strada se îngustează, aleile laterale sunt blocate cu sârmă ghimpată şi iată-te la graniţă prezentând paşaportul şi primindu-ţi viza de intrare.
Ciprul (european) rămâne doar o amintire când brusc realizezi că eşti înconjurat de aromele orientului, în timp ce te plimbi printr-un mic bazar unde femeile cu părul acoperit negociază marfa iar copiii îţi aduc pe tăviţe de argint ceaiul parfumat de condimente sau cafeaua făcută la ibric.

Arhitectura unei moschee îţi atrage atenţia amintindu-ţi de stilul gotic al catedralelor catolice aşa că începi să o cercetezi şi observi că la intrare este o arcadă împodobită cu sculpturi de sfinţi. Parcă ceva nu se leagă, dar totuşi aici este stăpân Islamul căci actuala moschee este ridicată pe locul unei foste catedrale din secolul al XII-lea. Curios fiind, te descalţi şi intri rămânând uimit cum coloanele fostului aşezământ creştin găzduiesc acum sfintele însemne musulmane.

Câteva străzi mai încolo dai de o poartă scundă ce pare mai mult o spărtură în zidul unei cetăţi, lăsându-te să te strecori într-o lume pe care o credeai apusă. Nu mai este secolul XXI ci brusc te-ai întors în timp în vremea caravanseraiurilor.