TrekLens

Aici între munți mercurul din termometru se zgribulește la limita înghețului, iar fumul se înalță în coloane drepte netulburate încă de vânt. Albastrul cerului lipsește cu desăvârșire însă, ascuns de norul ce urmează să își aducă partea de contribuție la micul viscol ce se anunță peste câteva ore.

Potecile muntelui se schimbă rar și în general doar în cazul în care diferite calamități naturale impun acest lucru, însă cea pe care bocancii o toacă acum sistematic este complet diferită față de cea pe care m-au purtat de multe ori pașii în trecutul ceva mai îndepărtat și pe care o învățasem aproape pe de rost. În copacii de pe marginea drumului sunt montate tiroliene părăsite de venirea iernii, o priveliște ce va rămâne tristă până la sosirea verdelui primăvăratic.

Drumul forestier ce duce la Canionul Șapte Scări este acum însoțit de o potecă fără rost ce urcă și coboară paralel cu firul văii, doar pentru a se intersecta într-un final cu același vechi drum forestier.

Până acum câțiva ani, scările ce facilitau urcarea prin Canionul Șapte Scări erau întreținute de asociații montane și de Salvamont, fiind refăcute în fiecare primăvară pentru a repara stricăciunile cauzate de avanlanșe sau torente de apă, însă Consiliul Local Săcele a hotărât să scoată un ban de pe urma muntelui și a închis zona trecând-o în subordinea sa. Acum canionul se poate vizita doar cu bilet de intrare, iar iarna… o poartă zăvorăște capătul primei scări de acces.

Mintea birocraților din spatele birourilor a concluzionat că iarna ar fi prea periculos pe aici, dar îmi aduc aminte cu drag de urcările pe lângă țurțurii imenși și cascadele parțial încremenite în alburiul sticlos al gheții, de scările uneori distruse dar de cele mai multe ori practicabile, de vuietul asurzitor ce-l au cascadele în mijlocul verii și de peticele albastre de cer ce se întrezăresc printre stânci. Capitalismul și-a băgat coada prin toate cotloanele lumii, iar deseori cei ce administrează nu gândesc mai departe de micul lor univers.

Când canionul nu este practicabil, o rută ocolitoare cațără un picior de munte pentru a se întâlni cu același fir lichid al Șipoaiei împletit în covorul de frunze arămii. Pădurea este pudrată cu zăpadă iar avangarda viscolului fulguie ușor.

Din vechea cabană Piatra Mare se mai zăresc acum doar ruinele rămase în urma ultimului incendiu din 1991, mai mici și mai gârbovite de la an la an, tocite de ploi și măcinate de vânt și zăpezi.

Cabana cea nouă construită acum 17 ani pe locul fostei anexe, mai păstrează încă puțin din farmecul vechiului adăpost montan ce acum mai poate fi regăsit doar în fotografiile îngălbenite de patina timpului.

Luăm drumul vârfului printr-un nor pe care ai putea să îl tai cu cuțitul și nu ai vedea nimic dincolo de el. Zăpada este neatinsă de om, dar plină de urmele lăsate de gheruțele veverițelor. Brazii sunt din ce în ce mai încărcați cu zăpadă, crengile îngreunate lăsându-se greu peste potecă, iar pânze de păianjen prinse în teci de chiciură atârnă ca niște ornamente naturale ale sărbătorii numite iarnă.

Ceva mai sus este singurul loc în care zăpada ar putea pune probleme, pe hornul ce în câteva zeci de metri te urcă foarte aproape de vârf. Deși proaspătă, zăpada este acum suficient de stabilă pentru a putea urca cu pași siguri. De jur împrejur doar nor și ne este din ce în ce mai clar că nu vom vedea absolut nimic. Un șir lung de stâlpi se înșiră pe platoul ce adăpostește vârful, marcaje sigure pentru vremuri mai puțin limpezi. Singurele urme care există sunt cele pe care le lăsăm noi în urma noastră, astupate rapid de fulgii mari răscoliți de viscol.

Vârful prezintă zero vizibilitate așa că ne mulțumim să admirăm ceața din hău peste care suprapunem imaginea mentală a unui Brașov altădată senin, a munților Postăvaru și a Bucegilor. Ninge exact cum prevestea poetul “ca-n Esenin și-n poema rusă, ninge fantomatic și bacovian”, cu fulgi imenși pe care îi simți cum se lovesc de tine umezi și reci, lăsând pădurile îmbrăcate în albul curat al iernii.