TrekLens

Asfaltul urcă abrupt spre Cabana Banderitsa, printr-o pădure bătrână și răcoroasă, intersectându-se cu pârtiile de schi ce vin de sub vârful Todorka. Urcușul propriu-zis începe din fața cabanei Vihren, pe lângă un izvor de apă – nectarul zeilor într-o zi ca cea de astăzi în care soarele, în ciuda dimineții te face să te simți ca la rotisor. Într-o cățărare continuă și deloc blândă, poteca avertizează din start: în lipsa antrenamentului mai bine stai acasă.

Deși abrupt și fără ruperi de ritm, traseul variază între zone înierbate, pietre, jnepeni și tot timpul o priveliște de vis pe măsură ce cabana Vihren devine din ce în ce mai mică, rămânând undeva departe de mărimea unei cutii de chibrituri. Un mic monument prevăzut cu un clopot este locul unde zăngănitul împrăștie dorința de pace în Univers. Sau, fiecare cu dorința sa, desigur. De aici până în șaua Vihrenski poteca se strecoară pe sub abruptul muntelui de calcar, cu santinele enorme ce îi păzesc abrupturile.

În șa se deschid zările spre oglinzile cerului – salbe de lacuri glaciare ce reflectă albastrul nepătat al înaltului. Câteva capre negre se joacă în vale spre lacul Vlakhino. De aici, vârful Vihren este înalt, impunător, expus și pur și simplu enorm. Firul răsfirat al celor care îl urcă este suficient pentru a pricepe deja pe unde se strecoară poteca ce altfel ar fi aproape imposibil de ghicit de la depărtare.

Odată ce își începe urcușul, ceea ce părea de la depărtare un traseu dificil se transformă într-o plimbare abruptă printre pietre de toate mărimile la baza cărora florile întrerup monotonia monocromă a stâncilor.

Sus pe vârful Vihren, la 2914m altitudine se deschid zările spre toate șirurile de creste ale munților Pirin. Vihren este pentru Bulgaria ceea ce Negoiu este pentru România: vârful cel mai spectaculos din cei mai înalți munți, chiar dacă ocupă doar locul al doilea.

Ceea ce coboară de pe vârful Vihren nu poate fi numită potecă ci o coborâre aproape verticală printre stânci. Lanțuri și cabluri succesive transformă coborârea dintr-o aventură semi-sinucigașă într-una abruptă dar sigură. O capră neagră apare din spatele unei stânci din apropiere, spre a studia curioasă patrupedele umane.

În șaua Primatka traseul se bifurcă spre a urca direct, abrupt și scurt spre vârful Kutelo, sau pe o curbă de nivel spre vârful Banski Suhodol și a continua apoi pe nebunia de creastă Koncheto – o lamă de cuțit cu abrupturi verticale în ambele părți și căderi în prăpăstiile de câteva sute de metri. O plimbare cu adevărat aeriană.

Curba de nivel nu este deloc ceea ce părea de la depărtare – adică o plimbare în urcare ușoară spre vârf, ci este una pe bolovani instabili aruncați pe o pantă ce trece lejer de 60°. În câteva locuri au fost instalate cabluri rămase acum parțial distruse de avalanșele ultimelor ierni.

La baza genunii de sub creasta Koncheto se vede urma ghețarului Banski Suhodol – câteva pete de zăpadă care au rezistat de la ultima glaciațiune încoace, dar care se vor topi odată cu încălzirea globală. Morena ghețarului coboară însă pe valea croită de ghețari în sute de mii de ani. Vârfuri intermediare reprezintă tot atâtea puncte de respiro cu lespezi de piatră ceva mai orizontale, care în cele din urmă semnalează prin vârful Kutelo și sfârșitul crestei.

Pe lângă punctul de panoramă spre abruptul piramidei vârfului Vihren, și de unde zadarnic cauți să înțelegi pe unde se strecoară coborârea de pe acesta, vârful Kutelo reprezintă și ultimul vârf al zilei. De aici, este doar la vale. Enorm de mult. În teorie există marcaje, însă în practică piciorul acesta al muntelui nu a văzut prea multe marcaje în viața lui. Ceea ce începe ca o coborâre abruptă pe pietre, iarbă și ceva grohotiș răsfirat printre ele, se transformă într-o coborâre aproape verticală pe care poteca oricum dispare.

Pierdut în imensitatea muntelui se zărește refugiul Kazana – locul unde traseul intersectează un altul spre a coborî în cele din urmă spre cabana Banderitsa. În peretele din față se joacă o turmă întreagă de capre negre – le numărăm până le pierdem șirul după ce trecem de câteva zeci. Lângă refugiu, la nici zece metri distanță una dintre ele ne privește și își reia calmă păscutul. Coborârea continuă printre bolovani lăsați parcă pe o albie de râu enorm care a dispărut cu mult timp în urmă. Alte capre negre cu alte jocuri de-ale lor fac nevăzută trecerea timpului, iar dintr-o dată peisajul alpin se preschimbă într-o vale feerică prin care poteca abruptă își domolește descățărarea. O ultimă capră neagră și un brâu de pădure sunt încheierea unei zile în care traseul ce pe hârtie nu promitea prea multe, s-a dovedit a fi spectaculos.