Sudul Italiei este deseori descris ca haotic, iar organizarea transportului public pare a bifa încă din primele clipe căsuța acestei preconcepții. Pentru autobuzul ce cațără pantele joase ale vulcanului Etna, bilete se pot cumpăra atât online cât și de la diverse chioșcuri din Catania – dar fără a putea alege vreo dată pentru călătorie, însă și de la șofer. Dacă ar fi suficiente autobuze această mică scăpare nu ar fi o problemă, însă… este doar un singur autobuz pe zi. Problemele nu întârzie să apară, căci după ce ajutorul șoferului ordonează haosul într-o coadă umană, anunță că cei care au deja bilet vor urca primii. Se vând apoi câteva bilete celor care au fost suficient de norocoși spre a prinde un loc mai în față la coadă, iar autobuzul se umple. Apariția câtorva deținători de bilete cumpărate online declanșează un mic haos, căci locuri nu mai sunt și totuși bilete au fost vândute. Fiecare are planurile sale însă serviciului public de transport din Catania nu îi pasă. Noroc cu șoferul care mai găsește câteva locuri în picioare, în cel mai balcanic mod cu putință: “hai înghesuiți-vă puțin mai în spate”.
În amonte de Nicolosi peisajul se schimbă complet – câmpuri de lavă întărită și multe flori multicolore ce dau viață unui peisaj în care și-a forțat intrarea Moartea. În antiteză cu florile sunt cele câteva case îngropate în lava solidificată de la cine știe a câta erupție a vulcanului Etna.
Etna a fost și rămâne cel mai nărăvaș vulcan al Italiei, cu erupții spectaculoase dar greu de prevăzut. În lateralele drumului se văd urmele râurilor de lavă ce au ras de nenumărate ori șoseaua în erupțiile lor, dar care a fost între timp reconstruită.
De lângă Rifugio Sapienza începe traseul plin de praf și pietriș negru, care dublează efortul fiecărui pas. Soarele ne este compania plăcută care într-un peisaj de cărbune ne face să ne simțim ca puși pe grătar. Suntem printre puținii nebuni ce au vrut să urce muntele pe jos, asta dacă nu punem la socoteală rafalele de vânt care bântuie pantele și care par a fi aici la ele acasă.
De la stația superioară a gondolei, drumul plin de praf fin vulcanic este străbătut de camioane ce gonesc să facă cât mai multe drumuri cu turiști comozi sau poate ceva mai lipsiți de timp. Potecile se ramifică din drumul principal, însă rămân clare și perfecte pentru bocancul ce se afundă și în care pietricelele nu întârzie să își facă loc. Pauză pentru lăsat balastul înapoi pe munte.
Spre Torre del Filosofo, prin deschiderile formațiunilor vulcanice contorsionate de cine știe a câta erupție, presiunea vulcanică este eliberată în aburi fierbinți. Rocile sunt și ele calde la atingere. Pe urmele erupțiilor vulcanice de acum 20 de ani, potecile șerpuiesc prin bucăți fărâmițate de lavă întărită. Sub pietrișul vulcanic aruncat probabil la ultima erupție de acum vreo două săptămâni, zăpada iernii oferă un interesant contrast.
O creastă face legătura între Torre del Filosofo, locul de unde vârful Etna se zărește în toată maiestuozitatea sa, și alte două cratere ale unor precedente erupții. Culorile minereurilor aduse din adâncuri sunt singurele pete de culoare într-un monocrom peisaj negru-cenușiu. Conurile principale fumegă încontinuu, aburul sulfuros fiind împins afară de o presiune imposibil de cuantificat. Etna poate erupe oricând.
Muntele este împânzit de vechi cratere adormite, prin care potecile și-au făcut loc spre culorile minereurilor răbufnite din adâncuri. Mici firișoare de abur sulfuros amintesc de faptul că distracția vulcanică nu este doar în jurul conurilor principale.
Spre baza muntelui vegetația a început să își facă loc pe pantele îmblânzite de timp, punctând în verde crud negrul adânc al bazaltului. Viața își face încet loc pe suprafața contaminată de Moarte – o reînviere temporară însă, până când următoarea mare erupție va șterge din nou, cu râuri de lavă, Viața.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.