TrekLens

Nu reușesc să mă acomodez cu gândul că anotimpul cald a rămas pe undeva prin emisfera sudică iar prima lună de toamnă se apropie și ea cu pași mari de final. Cred că cineva a furat vara cât am fost eu plecat prin Africa.

Cu rucsacurile aninate în spinare lăsăm drumul forestier ce urcă spre schitul Pahomie și ne afundăm printre brazi. Poteca taie nemilos curbele de nivel ale muntelui în drumul ei spre înalturile Builei, printr-o pădure aerisită și plăcută. Pașii rapizi ne scot pe nesimțite în poiana ce adăpostește fosta stână Ștevioara iar efortul urcării este imediat răsplătit. Tot ce am avut de făcut a fost să privim în urmă pentru ca orizontul să fie umplut de mozaicul Coziei în spatele căruia se ridică înălțimile pudrate cu zăpadă ale Făgărașului, crestele Iezerului și îndepărtatul Bucegi. Toamna se simte în mirosul umed ce va aduce curând cețuri, și în claritatea aerului ce permite pătrunderea privirii peste niște distanțe enorme.

Poteca abia se zărește printre urzicile, brusturii și ierburile mai înalte ca un stat de om, ce au invadat poiana stânii. Nu departe, abruptul golului alpin anunță că plăcerea urcării nu s-a încheiat încă. Poate că suntem masochiști dar în tot efortul acesta găsim o reală plăcere. Iarba uscată de arșița verii încheiate anunță toamna, însă gențianele de un albastru intens și soarele arzător susțin că anotimpul ar fi unul complet diferit. Liniștea locurilor pustii este însă aceeași și merge întotdeauna în cămara sufletului.

Creasta muntelui pare mult mai aeriană privită din civilizația de la poale. În realitate, mare parte din ea ar putea fi parcursă pe bicicletă. Problema este cum teleportezi o bicicletă aici, căci efortul căratului ei prin pădure nu pare că ar fi răsplătit pe deplin. Aeriene sunt însă priveliștile ce se deschid spre molcomele văluriri ale munților Căpățânii și spre abruptul Parângului ce se conturează în spatele lor. Spre vârful Vioreanu poteca marcată se pierde deseori prin jnepeniș și peste un grohotiș instabil, pentru a ajunge la niște hornuri ce trebuie coborâte. Drept susținere sunt ramurile jnepenilor și stâncile.

Din pădurile de sub noi se aude sunetul aspru al mugetelor de cerbi. A început sezonul rutului iar boncăluitul acestora se propagă până departe. Acustic îi localizăm destul de exact în pădure, însă vizual rămân ascunși. Petrecem minute bune încercând să zărim impresionantele animale însă în zadar. Poate că este mai bine așa.

Creasta aeriană a masivului, în special abruptul vestic seamănă pe alocuri cu cea a Pietrei Craiului – pereți verticali cu genuni adânci, la baza cărora se întinde verdele adânc al pădurilor. Din vârful Buila creasta devine mai frământată, pierzând brusc altitudine într-un petic de pădure ce se termină în Curmătura Builei. Câteva lătrături pe lângă cladirea refugiului ne dau de știre că stâna din apropiere nu este încă părăsită, însă avertizările patrupedelor sunt mai degrabă prietenoase.

În lumina din ce în ce mai stinsă a crepusculului acompaniat de sfârâitul primusului, oile și caprele încep să curgă prin strunga ce facilitează urcușul în creastă, alergând zorite de cine știe ce dorință ascunsă. Momentul este unul amuzant și cumva ireal în ultima geană de lumină ce nu știi dacă a rămas de la soare sau este de fapt dată de lună. Este ultima noapte a oilor pe munte iar mâine vor coborî pentru iernat. Altădată ar fi fost o transhumanță spre câmpii, însă vremurile acelea s-au dus demult.