TrekLens

Ceața fuge speriată din fața trenului grăbit ce ar călca-o fără nici un regret. La coada trenului, privim cum soarele îmbracă terasamentul căii ferate într-o lumină de aur topit. În urechi ne răsună vechi acorduri de chitară și hărmălaia veselă a trenurilor de acum zece ani. În vagon este însă liniște. Prea liniște.

Lăsăm în urmă gara regală plină de povești a orașului Sinaia, iar străduțele întortocheate și scurtături pline de trepte ne conduc spre intersecția cu drumul spre Poiana Stânii. Avertismentele unei posibile întâlniri cu ursul sunt la locul lor, ursul lipsește însă cu desăvârșire iar razele soarelui strecurate prin filtrul pădurii se joacă pe bătrâna Potecă Regală. Pe la jumătatea urcării, niște lătrături ne avertizează că nu suntem singuri pe traseu, iar cateva minute mai târziu întâlnim și strașnicii păzitori ai pădurii: doi ciobănești ce s-ar putea lua la harță cu ursul, dar care în momentul în care îi chemăm la noi dau frenetic din coadă și vin în salturi mari, jucăușe. Este clar că au chef de scarpinat după urechi. Cel alb, puțin mai bătrân, face pe ursuzul dar la vederea bucuriei surului se dă bătut și se prezintă și el la scărmănat. Plecăm împreună spre Poiana Stânii Regale cu acești doi urși ce ni se împleticesc printre picioare de parcă ar fi niște bieți căţelandrii.

În poiană dăm de primele semne ale iernii – gheață si petice de zăpadă. Ne despărțim aici de proaspeții noștri companioni lăsându-i la o discuție cu un amic de-al lor, iar noi luăm poteca în piept. Peticele de zăpadă sunt complet înghețate îngreunându-ne mersul, mai ales că atenția noastră se îndreaptă mai mult spre nestematele de gheață de pe acele brazilor și spre crengile îmbrăcate în promoroacă.

La ieșirea din pădure regăsim abruptul Bucegilor acoperit de mantia albă a zăpezii ce contrastează cu cerul neserios de albastru. O băncuță este o ocazie perfectă pentru a face plinul cu niște calorii. Vis-a-vis de noi, Munții Baiului dormitează îngropați în zăpadă și ne vine greu să credem că acum o lună pedalam pe potecile lui.

Pe cerul de cerneală câțiva cirrus aleargă grăbiți, semnalându-ne vântul de pe platou. Zăpada strălucește și razele reflectate ne ard fețele. La o cotitură, învăluiți în voal de nori, munții Piatra Mare și Postăvaru veghează depărtările.

Un peisaj selenar ne întâmpină la intrarea pe platoul Bucegilor, brăzdat de urme de schiuri de tură și de pași grăbiți. Vântul spulberă nebunește zăpada amintindu-ne de șamal – necruțătorul vânt al deșertului, ce la rândul lui ridică în aer voaluri de nisip. Anostul drum spre Piatra Arsă, devine acum o alee albă într-o mare de verde. Spre orizont se pregătește o furtună cu nori ce se îmbulzesc unii peste alții în graba lor de a ajunge la noi. La ieșirea din jnepeni vântul ne izbește cu toată puterea spulberându-ne zăpada în față și silindu-ne să mergem la unghiuri mai puțin verticale.

Nu departe, Cabana Babele ascunde lângă ea motivul turei și destinația noastră – ciudatele forme geomorfologice, Babele. Le regăsim mai mici decât în amintirile copilăriei noastre și nu suntem siguri dacă noi am crescut sau ele s-au mai gârbovit.

La doi pași și multe rafale înciudate pe încăpățânarea noastră, Sfinxul ne așteaptă cu o față de piatră, zâmbind a frig. Suntem singurii săi vizitatori și până spre apus îl ținem de vorbă. Nimic nou.