TrekLens

Misterul celor câteva sute de metri diferență de nivel între Slon și culmea munților Tătaru s-a lămurit de îndată ce am ajuns în vatra satului, acolo unde asfaltul se încheie brusc în favoarea unei atroce pante cu pietriș – până am ieșit din sat am mai câștigat aproape o sută de metri altitudine.

Vechiul drum roman este acum un biet forestier ce se strecoară prin păduri și pe lângă exploatări forestiere, ieșind în cele din urmă în golul alpin. Un prim izvor amenajat aduce răcoarea izbăvitoare a apei, după un urcuș ce a stors din mine ultimele resurse.

Undeva în depărtare, prin atmosfera încărcată a unei zile călduroase, strălucește luciul de apă al lacului de acumulare Măneciu. Din loc în loc sunt amenajate izvoare de apă, băncuțe pentru drumeții obosiți și chiar și coșuri de gunoi. Este probabil cel mai civilizat munte pe care l-am călcat, și unul deosebit de curat.

Urme ale fostelor tranșee săpate de soldații ce au luptat aici în Primul Război Mondial, precum și gropile lăsate de proiectile, povestesc o istorie ce are puțin peste o sută de ani. Câteva mii de soldați au apărat aici în munții Tătaru ceea ce era pe atunci granița României, mulți dintre ei nereușind să se mai întoarcă pe meleagurile natale. Un cimitir al eroilor ce s-au jertfit atunci este ridicat la umbra eternă a unui pâlc de brazi. Unele nume sunt cunoscute, însă pe alte cruci se poate citi “doi ostași necunoscuți”/ “trei ostași necunoscuți”. S-au scurs mulți ani de atunci – mă întreb dacă mormintele acestea mai sunt vizitate de familii sau dacă doar cadrele militare mai pun flori pe morminte, la ocaziile speciale.

Final de secol XVII, Țara Românească. Caravanele miilor de negustori urcă agale în munți, pe drumuri de pământ ce se strecoară printre pădurile dese ce însoțesc culmea munților Tătaru. Destinația este granița de Est a Transilvaniei prospăt încorporată în Imperiul Austriac, mai exact Kronstadt. Principatul Transilvaniei tocmai încetase să mai plătească darul Imperiului Otoman.

Scăpați de strânsura pădurii, negustorii zăresc în depărtare o cetate impunătoare prin mijlocul căreia le va trece drumul, vegheată din turnuri de ostașii ce păzesc trecătoarea. Aici, în Cetatea Tabla Buții se vor plăti dările iar încărcăturii din căruțe li se va aplica o tablă ștanțată ce va indica faptul că totul s-a desfășurat conform legilor.

Acum, la câteva secole depărtare, tot ce se mai zărește din mândra cetate de altădată sunt urmele mâncate de vreme ale zidurilor.  Cu puțină imaginație, în tăcerea tulburată doar de vânt se mai aud strigătele negustorilor și opintelilor boilor de povară, prin aceste locuri unde pentru sute de ani s-a făcut trecerea din Țara Românească în Transilvania.

Liniștea ce se lasă după trecerea unei turme de oi este tulburată doar de scrâșnetul roților pe pietrișul drumului de creastă. Munții Ciucaș se văd dintr-o nouă perspectivă și, constat zâmbind că i-am văzut din absolut toate unghiurile posibile. Siriu sunt și ei de neconfundat cu greoiul vârf Mălaia, Munceii Întorsurii abia dacă îi disting cu pădurile lor dese, iar prelunga creasta a munților Grohotiș închide orizontul în partea opusă.

În Pasul Boncuța este locul unde munții Tătaru și munții Ciucaș se întâlnesc, dar și locul unde drumul se desparte spre Siriu și spre Măneciu deopotrivă.

Drumul de pământ întărit cu pietriș pe alocuri se pretează la o viteză nesperat de mare ce mă aduce la câțiva pași de civilizație, în dreptul cascadei Schinda ce se prelinge peste abruptul stâncilor în drumul ei spre lacul Măneciu. Deși atât de aproape de sate și șosele asfaltate, cu câteva case răzlețe păzite de dulăi flocoși, zona își păstrează cumva un caracter extrem de sălbatic.