TrekLens

Soarele dimineții este prea zgârcit în căldură pentru a putea considera că își face treaba, dar măcar lumina aduce cu ea posibilitatea de a vedea ceva din toate hârtoapele drumului și, desigur, peisajul.

Câteva adăposturi răsfirate ce greu pot purta numele de cătun, sunt casă pentru cei născuți pe valea Nubra. Și ei, precum râul de un turcoaz lăptos scurs direct din ghețar, sunt captivi între munți. Pentru unii ca mine valea reprezintă un vis împlinit, însă pentru localnici reprezintă uneori un blestem. Înger și demon în același peisaj prin care se pierd cătunele neatinse de timp. Este greu să dai lecții de economie când vii dintr-o țară al cărei PIB este înțepenit de mult timp pe ultimele locuri din Uniunea Europeană, însă chiar și așa nu ai cum să nu observi sărăcia ce se simte visceral în superba izolare din această vale himalayană. În afară de peticul ce poate fi cultivat în jurul casei și câțiva iaci care pot fi exploatați, locurile de muncă sunt limitate iar principalele activități par a gravita în jurul armatei și a întreținerii de drumuri.

În nordul himalayan al Indiei industria lipsește complet iar în lipsa banilor cu greu se poate asigura un confort. De la naștere și până la moarte, pentru marea majoritate a localnicilor izolați pe văi, fiecare zi este o continuă luptă pentru supraviețuire. Școlarizarea este cam singura șansă de a pleca din paradisul pustiu spre civilizația pe care și-o dorește majoritatea, doar pentru a tânji din nou mulți dintre ei la liniștea și sălbăticia de acasă. Educația este la mare preț iar școli înființate de guvern sunt în fiecare cătun, dar de cele mai multe ori segregate pe sexe.

Un pod de table traversează apele râului Shyok, omniprezent în peisaj, dincolo de care se întinde un montagnes russes de priveliști, curbe și emoții, căci dincolo de curbele fără vizibilitate unde ești încurajat să claxonezi (ca peste tot în India dealtfel), se ivesc alte și alte șiruri de munți care pare că se succed la infinit. Un pod cu stinghii de lemn reprezintă calea de acces către drumul ce coboară la nivelul râului doar pentru a urca apoi iarăși pe versant – vechiul drum a fost abandonat din cauza prea multor căderi de pietre.

În timp ce restul regiunii Ladakh este majoritar budistă și populată de tibetani ladakhi, Turtuk și încă trei sate de pe valea Nubra sunt populate de etnici Balti – un grup înrudit cu tibetanii dar care trăiesc majoritar în regiunea Skardu din Pakistan. Sătenii de aici sunt musulmani Noorbakshia – o sectă Sufistă a Islamului. În satele astea se vorbește Balti – o limbă tibetană, se poartă shalwar kameez iar oamenii au mai multe în comun cu sătenii din Baltistan aflați în interiorul graniței Pakistaneze la mai puțin de 6km de drum interzis.

Îmbrățișat de vârfurile maiestuoase ale lanțului muntos Karakorum și agățat pe malul râului Shyok, Turtuk ar fi putut fi doar un alt cătun rupt de lume dar captivant, la capătul văii Nubra, în extremitatea vestică a regiunii Ladakh. Frumusețea sa pitorească ascunde însă pierderea de identitate și destrămarea familiilor suferită de către mulți dintre locuitorii săi începând cu 1971. În acel an, în timp ce lumea se concentra pe războiul purtat de Bangladesh pentru independența sa de Pakistan, armata indiană a capturat Turtuk și alte trei sate din regiunea Gilgit-Baltistan ce aparținea atunci de Pakistan, conducând la destrămarea familiilor ce s-au trezit aproape peste noapte de partea nepotrivită a graniței. Un război de graniță purtat de-a lungul Liniei de Control, o linie disputată de ambele țări, ce trece printr-unul dintre cele mai înalte și mai necruțătoare peisaje de pe Pământ.

India nu a acceptat niciodată să înapoieze regiunea luată cu forța invocând probleme de securizare a graniței, iar rezidenții satelor ce plecaseră în vizită sau erau la muncă în altă parte, nu au putut niciodată să se înapoieze acasă. Pentru câteva decenii India a sigilat regiunea și a impus un control strict, însă pentru că în ultima vreme tensiunile s-au mai redus, în 2010 zona a fost deschisă turismului cu necesitatea de a obține în prealabil un permis special ca pentru multe alte locuri din Ladakh.

În valea izolată de lume s-a păstrat un sat unic ce și-a menținut obiceiurile. Sătenii, inspirați probabil de zidurile înalte de piatră ale munților Karakorum ce îi înconjoară, au construit elaborate case din piatră de-a lungul ulițelor pietruite, dar și canale de irigație făcute din aceeași piatră pusă la dispoziție cu generozitate de munți.

Pe valea Nubra orzul este cultura de bază fiind una dintre puținele graminee ce cresc la altitudine, însă în Turtuk, grație faptului că este aflat ceva mai jos de 3000m altitudine există importante plantații de caise și nuci – practic mare parte a acestor fructe consumate în India își au proveniența din acest capăt de țară. Întregul sat este o oază de verde, în contrast cu zidurile sterpe și brune ale Karakorumului. Aici este locul unde sătenii au învățat nu doar să trăiască în armonie cu mediul dur ce îi înconjoară, ci chiar să prospere. Sătenii au primit de multe decenii cetățenie indiană iar guvernul le-a amenajat școli și le-a asfaltat drumuri, însă aruncând o privire împrejur realizezi că sângele nu s-a prea transformat în apă iar oamenii au rămas fideli identității lor culturale. Deși nu au fața acoperită, toate femeile poartă pe cap un batic sau o eșarfă pentru a le acoperi părul de priviri indiscrete.

O mănăstire budistă într-un sat complet musulman este un loc ce are potențialul de a fi interesant. Mica Turtuk Gompa a fost ridicată nu pentru sătenii de o cu totul altă confesiune, ci pentru uzul soldaților staționați în zonă. Interiorul este simplu în comparație cu alte asemenea mănăstiri, însă ceea ce este afară este de fapt minunat: se vede până departe în magicul Pakistan, spre întregul lanț Karakorum și spre uriașii albi de 7000 și 8000 de metri înălțime.

În apropierea locului unde cândva a fost granița cu Pakistanul ce a fost retrasată în 1971 de India, foarte multe buncăre sunt îngropate la nivelul solului, fiind imposibil să le identifici din aer. De multe ori șoseaua este ruptă, cu pământ și denivelări, pietre și bolovani mutați dintr-o parte în alta de roțile imenselor camioane din convoaiele ce aprovizionează bazele militare din zonă. Capăt de lume ce se simte în toate șuruburile lui Scrammy, ale cărui suspensii nu reușesc în totalitate să facă față, dar care se bucură mârâind fericit și el de întregul peisaj aproape ireal.