De pe malul râului tulbure ce rămâne șerpuitor sub pomii ce și-au început deja, grăbiți, procesul de întomnire, drumul forestier își începe urcușul spre o vale sălbatică. Curând devine potecă iar singurele urme antropice sunt câteva marcaje noi. Ploile de toamnă au îmbibat aerul pădurii în umezeala lor. Vegetația și pământul mustesc de apă. Pe nesimțite câștigăm altitudine, mai ocolind niște urzici, mai sărind niște trunchiuri doborâte sau lăsându-ne urmele pașilor pe podeaua de cetină a pădurii. De necrezut, dar după o vreme golul alpin ni se arată și zărim și ținta zilei de astăzi – vârful Penteleu. Piramida aproape perfectă a vârfului pare prea departe pentru o zi atât de scurtă ca cea de toamnă, dar timpul și spațiu sunt relative nu-i așa?!
Ultimul urcuș este pieptiş, pe o panta înclinată și lipsită de potecă. Suntem proprii noștri deschizători de drumuri și suntem răsplătiți cu ultimele merișoare ale sezonului. Cât vezi cu ochii se întinde marea de verde a pădurii. Se vede până hăt-departe spre Munții Vrancei, iar în pâcla norilor joşi se întrezărește Bucegiul ca o umbră amenințătoare ascunsă undeva în spatele Ciucaşului.
Cu un vânt aprig ce ne împinge spre vale, urmăm lungul drum forestier ce taie pădurea în șerpuiri adânci. Pariul cu înserarea îl pierdem pe o ultimă porțiune de pădure deasă, unde frontalele își fac pe rând apariția. În lumina lor bezna capătă contururi stranii – umbra unei lungi ferigi se transformă într-un animal grăbit ce se afundă în desiş, iar foșnetele pădurii se amplifică.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.
