TrekLens

În avionul spre înălțimile disputatului Kashmir îmi trece prin minte tot filmul alambicat al ceea ce se voia a fi planul explorării prin munții din Ladakh: o bicicletă cumpărată din Manali, un lung drum șerpuit ce cățăra pasurile de peste 4500-5000m altitudine, nopți în adăposturi mai mult sau mai puțin improvizate, pentru a ajunge într-un final în Leh.

Pe măsură ce planul se înfiripa, tot mai multe fire ale sale începeau să se destrame: musonul ce trebuia să se sfârșească la finalul verii a decis să mai zăbovească prin zonă, alunecările de teren devin din ce în ce mai dese distrugând drumurile dintre munți, iar mulți proprietari de teahouses și dhaba – tradiționalele locuri unde se poate înnopta și respectiv servi o masă caldă au început deja să închidă obloanele din lipsă de vizitatori. Fereastra zilelor frumoase de toamnă este oricum scurtă, iar cu musonul întârziat aceasta începe să se închidă din ce în ce mai repede. Cortul ar fi desigur o alternativă dar este foarte posibil să nu am locuri de unde să mă aprovizionez cu provizii, iar vremea potrivnică ar putea aduce furtuni de zăpadă în pasurile de peste 4500m și 5000m, iar a rămâne blocat la asemenea altitudine iarna nu s-ar traduce într-o situație prea roz.

Un întreg arpegiu de sentimente se agită mai ceva ca într-o centrifugă, spre a da naștere unei soluții motorizate. Un El Niño căpiat acompaniat de un muson întârziat – când cele două se întâlnesc, planurile se dau peste cap. La urma urmei 500km orientați N-S nu par chiar așa de mulți, însă când musonul își face de cap distanța asta face diferența dintre ploi nesfârșite cu drumuri distruse de alunecări de teren și un cer nesfârșit de albastru.

Gândurile plecate departe se risipesc odată cu norii ce se sparg pentru a lăsa loc crestelor înverzite ce se transformă rapid în văi glaciare, ghețari și vârfuri înzăpezite. Ca o panglică abia vizibilă, apare și drumul pe care ar fi trebuit să îl parcurg pe bicicletă, inclusiv lacul Tso Kar – o nebunie de culori la o aruncătură de băț, căci sunt la peste 6000m altitudine minunățiile de dincolo de hubloul aeronavei. Giganții albi ai Himalayei se zăresc în depărtare ridicându-se la peste 7000m înălțime.

Leh este unul dintre puținele locuri din India unde orașul este prietenos, nimeni nu trage de tine în toate direcțiile, și este într-un miraculos cadru montan. Punctat de stupe și case vechi de cărămidă dintre care unele au văzut și zile mai bune, orașul vechi este dominat de o creastă montană colțuroasă deasupra căreia se înalță impunător, într-un inconfundabil stil tibetan, palatul din Leh.

Dincolo de centrul turistic se află un labirint de case tradiționale cu pervazuri împodobite în lemn sculptat, labirint întrerupt doar de mici câmpuri irigate prin canale. De jur împrejur se înalță lanțul Himalayan cu munți înalți și arizi. Este unul dintre locurile de care te atașezi extrem de ușor în ciuda altitudinii de peste 3500m.

Străzile bazarului sunt colorate de o multitudine de produse fabricate chiar de comercianții ale căror trăsături sunt mai degrabă nepaleze și tibetane decât indiene, iar orașul este plin de agitația de Duminică, cu o mulțime de maidanezi pașnici, mirosuri de mâncare delicioasă și desigur moschei islamice și mănăstiri budiste. Una dintre acestea este Soma Gompa, ascunsă în interiorul bazarului – o oază de liniște și pace izolată de murmurul continuu al străzii. Înveșmântați în robe vișinii, călugării se roagă pe fundalul bătăii ritmice de tobă a unui alt călugăr.

La câteva străzi distanță este momentul din zi pentru rugăciunile altei religii. În Jama Masjid – Moscheea de Vineri, lumea este adunată la rugăciune, însă ceea ce impresionează mai mult ca mișcările pioase ale celor ce se roagă sunt culorile și stucaturile stâlpilor și tavanului. Covorul completează nebunia de culori și modele – totul pare un amestec de islam-hinduism și budism.

Asemănându-se într-o oarecare măsură cu Palatul Potala din Lhasa (Tibet), Palatul Leh are nouă etaje într-o foarte naturală culoare ocru ce îl încadrează perfect între stâncile pe care este cocoțat. Din 1846 când familia regală a predat puterea și până astăzi, palatul a rămas nelocuit. Astăzi, zidurile solide înconjoară câteva spații de expoziție și o mică cameră de rugăciune, dar cea mai plăcută parte rămâne fără doar și poate acoperișul fiecărui etaj în parte, de unde priveliștile asupra orașului și întregii văi se deschid amețitor. Norii au fost și ei blânzi astăzi, tot frontul cenușiu ce venea dinspre munții acoperiți cu zăpadă spărgându-se deasupra văii spre a lăsa lumina soarelui să se strecoare.

Familiei regale a Ladakhului, astăzi detronată, i se poate urmări dinastia pe parcursul a 39 de generații, începând cu anul 975 e.n.. În 1470, când strămoșul lor Lhachen Bhagan, care domnea în Basgo, a cucerit un alt regat Ladakhi ce domnea la Shey, familia regală și-a atribuit numele de Namgyal – Victoriosul. Deși Ladakhul fusese din punct de vedere cultural “tibetanizat” încă din secolul al IX-lea, budismul a ajuns inițial într-o formă ceva mai indiană, vizibilă în felul în care au fost împodobite templele antice de la Alchi. Cu timpul, diferite secte budiste au luptat pentru a deveni dominante, iar ordinul tibetan Gelukpa a devenit în cele din urmă filozofia majoritară după introducerea sa în secolul al XIV-lea de către călătorul tibetan Tsongkhapa.

Marele rege al Ladakhului, Sengge Namgyal ce a domnit în prima parte a secolului al XVII-lea, și-a sporit avuția jefuind rezervele de aur din Tibetul de Vest și a reînființat capitala în Leh. Ladakh a rămas un regat independent până în anii 1840, când regiunea a fost anexată de maharajahii din Jammu. În cele din urmă, familia regală Namgyal a fost forțată să se retragă în palatul de vară de la Stok, iar cel din Leh a fost predat autorităților – India tocmai devenise democrație.

Mult deasupra Palatului Leh și a orașului, cățărat pe o creastă zimțată și vizibil de pe aproape orice străduță din Leh, se află fortul Tsemo și mănăstirea omonimă. Prea multe informații nu au rămas în istorie despre fortul căzut acum în paragină, doar că ar fi cam de aceeași vârstă cu mănăstirea budistă de care aproape nici nu poate fi acum deosebit. Ambele construite în secolul al XVI-lea, sunt într-o nevoie acută de reparații capitale.

În spatele pitoreștii moschei Jama Masjid, la picioarele Palatului Leh, se întind străzi înguste și scări care se strecoară între și pe sub o serie de vechi case ladakhi din chirpici și stupe erodate de trecerea anilor și de iernile grele. Micile alei de pământ bătătorit reprezintă ele însele o atracție căci știi pe unde intri, dar nu poți ghici pe unde vei ieși, căci străduțele sunt uneori blocate din cine știe ce motiv, iar noi căi de acces au fost construite.

Ladakh este acum parte a statului indian Jammu și Kashmir, iar asta creează o situație culturală ciudată pentru acest mic Tibet care este una dintre ultimele societăți budiste tantrice rămase în lumea asta ce se schimbă accelerat. Atunci când turismul a fost permis pentru prima dată în 1974, au existat voci care s-au temut că zona își va pierde rapid identitatea. Cu toate acestea, timp de decenii, stilul de viață tradițional al ladakhilor s-a dovedit surprinzător de rezistent la influențele externe, ajutat în parte de inaccesibilitatea sezonieră a zonei. Drumurile construite și amenajate recent vor aduce însă schimbări din ce în ce mai mari într-o societate încă deosebit de tolerantă.