TrekLens

Doi călători, două rucsacuri și un birmanez nu au cum să încapă pe micul scuter al cărui proprietar încearcă să ne convingă contrariul, indiferent câte permutări și aranjamente am face. Nici ora înaintată nu este de partea noastră în ceea ce privește negocierea unui transport cu taximetriștii. Sunt invocați zei, legi locale, luna de pe cer și bunul simț, iar numitorul comun al prețului apare într-un târziu.

…

Într-una din meandrele râului Irrawaddy se ascunde una dintre cele mai întinse și fascinante minuni ale istoriei. Încă de prin secolul al XI-lea, mai bine de 3000 de temple au privit culorile de apus și răsărit ale câmpiei Baganului – peste 67 km pătrați. O imensitate culturală înflorea în Pagan – primul regat ce a unificat regiunile ce mai târziu aveau să devină Myanmar.

Drumuri de pământ uscate și crăpate de arșiţă duc spre temple puţin vizitate. Nu știu numărul de vizitatori prezenţi dar puţini sunt cei cu care mă intersectez și senzaţia de explorare și descoperire a unui loc puţin cunoscut este cu siguranţă prezentă.

În cotloane întunecate raze de soare cad pe chipuri de Buddha parcă de fiecare dată diferite. Structurile au forme și detalii ce cu greu poți crede că sunt născute din cărămidă.

Shwesandaw Phaya este o pagodă diferită de restul prin mărimea sa și prin albul îmbătrânit de timp al pietrei din care a fost construită. Lângă ea este Shwe San Daw, o pagodă ce adăpostește un imens Buddha culcat, la adăpost de arșița de afară.

Aici, în praful uscat al câmpiei, câteva femei din tribul Kayan Lahwi ţes eșarfe din fire prin care se împletesc razele filtrate ale soarelui. Aspectul lor aparte, cu gâtul ce pare alungit de inelele metalice adăugate an de an, este de o stranie eleganță.

Inelele metalice sunt purtate încă din copilărie, când fetele nu au mai mult de 5 ani, iar odată cu vârsta spiralele metalice sunt înlocuite cu altele ce conțin mai multe inele. Alungirea gâtului este însă o iluzie optică, căci de fapt greutatea ansamblului metalic apasă pe claviculă deformând cutia toracică. Cu toate acestea, podoabele sunt rar scoase și în general doar în cazul unor probleme medicale.

Vechiul obicei este încă un mister pentru antropologi, vehiculându-se idei ce pendulează de la urâțirea voită pentru a descuraja luarea lor în sclavie, trecând de amuzanta speculație că de fapt ar proteja de mușcătura tigrilor și ajungând la cea prin care se spune că purtarea lor le-ar face de fapt mai frumoase prin asemănarea gâtului ‘alungit’ cu acela al dragonului, un personaj important în lumea legendelor acestui trib.

Ca urmare a cutremurului din 2016 ce a afectat destul de rău unele temple, guvernul burmez a decis să interzică accesul pe terasele acestora și multe dintre cele ce aveau scări interioare sau exterioare au fost închise. Cu garduri, cu interdicţii scrise, iar unele cu paznici.

Alternativa spectacolului celest oferit de apus și răsărit pare a fi doar plimbarea cu baloanele cu aer cald, însă prețul este prohibitiv – poți călători o lună de zile în Myanmar cu banii respectivi. Unele temple sunt însă uitate în avântul pionieresc al montării de lacăte, iar potecile cele mai puțin bătute devin căile sigure spre locuri de panoramă.

Pe aici nu se pot strecura însă scuterele electrice pe care le preferă majoritatea ci doar bicicletele clasice, căci de acoperit asemenea distanțe pe jos nici nu poate fi vorba.

Diferite de cele văzute până acum, mănunchiul de temple ascuns în spatele unor arbuști cu flori de un roșu aprins este sprijinit la bază de o armată de elefanți. După fiecare colț se ascunde altceva, iar în penumbra unei statui este deschiderea unei scări întunecate. Urme vechi de pași imprimate în nisipul înghesuit în cotloane de vânt, sunt punctate de mozaicul lăsat de gângăniile ce-au tranzitat mai recent treptele.

De aici de sus se vede mare parte din câmpia Baganului, punctată de temple roșiatice crescute parcă din ţărâna identic colorată. Îmi imprim în minte harta tridimensională a locurilor și știu acum de unde voi privi mâine spre răsărit. Undeva pierdută pe câmpia ce începe să împrumute nuanțele schimbătoare ale apusului, reflexia unui tricou alb trădează proverbialul ac din carul cu fân, sau cu alte cuvinte un alt templu ascuns dar cu acces pe terasă.

Acum se apropie însă apusul, iar templul meu cu elefanţi este cel mai potrivit pentru spectacol. Dintr-o pagodă îndepărtată se aude sunetul predicii, iar în rest doar câte un ciripit și adierea vântului.

Odată cu apusul se adună cei risipiţi prin câmpia Baganului, acel trib de călători curioși și dependenţi de apusuri și răsărituri. Îi vezi cum aleargă spre destinații dinainte alese sau pur și simplu copleșiți de labirintul fără ziduri al miilor de temple. Împart în cele din urmă terasa cu încă trei-patru colecționari de amintiri, iar de aici de sus privim cu toţii același apus dar într-un fel fiecare pentru el, cu răsuflarea tăiată și într-o liniște deplină. Nimeni nu are curajul să strice momentul în care cerul se dă în spectacol și se transformă dintr-un azuriu spălăcit într-un auriu cu nuanţe de coajă de mandarină, pentru a se topi apoi în albastrul adânc, de călimară, al nopții.