UITATELE POTECI ALE PIETREI CRAIULUI

De ceva vreme, unul din puținele trasee necălcate de noi prin Piatra Craiului tot revenea în planurile noastre ca o fantomă stresantă a unui lucru neterminat. O prognoză plină de soare ne încurajează să îl facem pe biciclete așa că nu mai avem scăpare și pornim la drum.
Pentru încălzire urcăm până în Pasul Predeluţ, după care coborâm serpentinele pline de praf până în Zărnești, iar prin porțile de sosire ale Maratonului Pietrei Craiului cotim spre Cabana Gura Râului. Poliție, aglomerație și circulație deviată. Aparent noi nu suntem periculoși așa că poliția ne ignoră și pedalăm în liniște sub un soare arzător de Octombrie.

La Fântâna lui Botorog, ascunsă bine în spatele unor imense mormane de pietriș, luăm sub roți urcarea prin Podul Măgurii spre satul Măgura. Mult timp am crezut că această urcare va scoate untul din noi, dar se dovedește a fi decentă în ciuda amintirilor de la coborârea din tura anterioară. Cu pădurea lăsată în urmă și ieșiți la gol alpin, suntem răsplătiți cu minunate panorame atât spre Bucegi cât și spre Piatra Craiului.


Ghid ne este o hartă incompletă și o sumă de amintiri din ture mai vechi, dar reușim să găsim un drum de țară pe care urcăm susținut până în satul Peștera. Cu tabloul munților Bucegi în fața ochilor, luăm o pauză trântiți în iarba încă necosită.



Sub vârful lui Stavrăţ facem stânga spre centrul satului unde întrerupem un moșneag ce-și făcea de lucru la o căruță, pentru a afla continuarea traseului. Binevoitor, bătrânul ne enumeră toate variantele iar pe cea dorită de noi ne-o desființează din câteva cuvinte: bolovani, poteci abrupte și posibile rătăciri. Mai bine ar fi, zice el, să o luăm frumușel pe drumul național. Ne consultăm dintr-o privire. Nu, nu vrem – noi căutăm aventura.


Pe un drumeag presărat cu pietriș și atât de abrupt încât suntem încântați că nu trebuie să îl urcăm, ajungem la o gospodărie îngrijită unde drumul se cam înfundă. Întrerupt pentru câteva momente de la spartul lemnelor pentru iarnă, stăpânul casei ne lămurește: “era o potecuță ceva mai în spate, dar mai bine o luați pe aici prin bătătură, urcați până pe culmea dealului și faceți stânga spre izvor”.

Ne încăpățânăm să pedalăm pe iarbă la deal, sub privirile uimite ale unui armăsar ocupat cu ronțăitul unor mere, dar în scurt timp energia se termină și împingem bicicletele cu spor. Un biciclist singuratic coboară din vârful dealului și facem schimb de impresii, lămurindu-ne de restul traseului. Două garduri mai târziu, ajungem în mult așteptata potecă ratată cu stil mai devreme și pe nesimțite intrăm în satul Șirnea.
Avea dreptate moșneagul din satul Peștera, căci drumul ce urcă spre Curmătura Groapelor este plin de pietre șlefuite pe care cu greu reușim să ne menținem în șa. Coborârea spre Valea Seacă a Pietrelor a meritat însă efortul urcării, căci șerpuirile potecii printre brazii tăcuți sunt o minunată recompensă.






Pe drumul forestier spre stâna din Grind peisajul este însă dezolant, cu versanți dezgoliți de tăieri necontrolate, dar aprobate de autorități chiar dacă sunt în interiorul unui Parc Național.
Transhumanța ne face cadou o stână pustie așa că în lipsa lătrăturilor unor dulăi plictisiți ne putem concentra mai bine pe rădăcinile crescute în mijlocul potecii și pe lipsa de aderență a câtorva podețe de lemn. O porțiune de traseu marcată doar pe hartă ne conduce direct în Prăpăstiile Zărneștilor. Soarele s-a scurs de multă vreme peste creasta muntelui, iar în lumina difuză a asfințitului pereții înalți de stâncă ascund fantomatice umbre și foșnete nedeslușite.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *