Patagonia. În sfârșit, Patagonia. Până acum avionul a survolat coasta estică a continentului sud-american, cu golfurile sale largi și nenumăratele delte, însă acum o cotește spre interior unde munții pustii și apele înghețate au desenat peisajul acestor locuri. Albiile râurilor sunt pur și simplu imense – ce forță trebuie să aibă apele aici!
Un curcubeu se aruncă de jur-împrejur peste vegetația pitică a Patagoniei. Îmi surprind ochii deschizându-se larg și un zâmbet se înfiripă pe față. Avea să stea acolo încă două săptămâni în ciuda oricăror adversități ale vremii. Acum cerul este excepțional de senin, cu nori la orizont și vânt. Aveam să simt vântul de îndată ce clădirea aeroportului a rămas la câțiva metri în spate. ‘Am mai văzut eu vânt’, îmi zic cu gândul la rafalele din Ciucașul revăzut de Crăciun, însă Patagonia se dezlănțuie pentru a-mi arăta și ea de ce este în stare. Ceva mai târziu ningea cu fulgi mari și zăpăciți.
Norii se ridică cernuți de după munte iar vântul se potrivește spre a-mi veni fix din față. Vânt de Antarctica, deci. Nu am mai auzit niciodată vântul hăulind atât de vocal – nici măcar în mijlocul viscolului pe munte, și nici norii alergând cu o asemenea viteză. La adăpostul gecii ridic din umeri cu tot cu rucsac și îi dau înainte spre Sud – timp este și vreau să mă împrietenesc cu vântul ăsta. Câțiva stropi aduși orizontal de vânt și un curcubeu îmi orientează privirea spre o turmă de guanaco ce aleargă prin pampas. La câteva sute de metri, câțiva nandu își văd de treabă fără a băga de seamă agitația copitatelor. Mașinile sunt rare, dar în pustietatea asta se oprește imediat – chiar și un taxi este aici mașina potrivită pentru autostop.
Un cer jos și cenușiu este companionul constant de pe malul lacului Argentino al cărui turcoaz reușește să tulbure culorile terne. În plus, plouă serios. Vântul își plimbă sonoritățile nestingherit de nimic. Aici, în Patagonia, vântul nu se simte ci se aude ca un tăvălug ce se rostogolește necontenit.
Dincolo de jarilla – micile tufișuri ce predomină în vegetația de aici, în fața ochilor se ridică ghețarul uriaș a cărei masă albă te orbește. Îl văd și mă cutremur. Vorbele sunt de prisos – până și cei care au venit în grupuri abia dacă bâiguie câteva cuvinte, mai mult ca să spună ceva. Trudă inutilă – sunt unele locuri în fața cărora pur și simplu amuțești, căci ele există doar pentru bucuria brută a simțurilor.
Perito Moreno este un spectacol coborât din munți pentru a-și zdrobi ghețurile în trosnete înfundate, de parcă tunetele ar veni din adâncurile pământului. Lat de cinci kilometri și lung de treizeci, el își înaintează an de an ghețurile în apele turcoaz ale lacului Argentino.
Într-o explozie prin care chiar și lipsa soarelui se răsfrânge în bolți albastre, crevase zdrențuite și fisuri al căror capăt nu se zărește, Perito Moreno este viu. Din viscerele sale zgomotele fac ghețurile să trepideze spre a sfâșia văzduhul cu pârâituri și mugete. Când focul soarelui se preface în trăznet alb se rostogolesc ecouri în masa imensă de gheață. În zgomote de tunet, în apele punctate de iceberguri se desprind blocuri de gheață de câteva tone și valurile se înalță ca de pe o mare în furtună. Ce am fotografiat cu cinci minute în urmă, este deja istorie. Privite de departe par mici bucăți de gheață, însă când bărcile se apropie de gigantul ghețar de 70m înălțime, totul capătă brusc o altă perspectivă.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.
