TrekLens

Răsăritul a colorat munții într-o nuanță caldă și plăcută, însă din spatele lor s-au cățărat pe cer niște nori întunecați. Pe crestele înalte zace zăpada proaspătă căzută peste noapte, iar anotimpul alb își desface aripile-i albe spre a filtra raze caldă de lumină peste mănăstirea Hanle.

Drumul până în Loma este cunoscut, căci pe el am venit ieri până în acest capăt de lume, însă acum norii plutesc peste creste, uneori amenințători iar alteori fotogenici. Priveliștea este oricum alta atunci când schimbi sensul de mers, iar kiangii se întrerup din păscutul măruntei ierbi de toamnă târzie spre a anima peisajul cu goana lor.

Din Loma drumul regăsește apele Indusului și pentru o vreme îi urmează unduirile curate în care nu se regăsește încă tot tabelul lui Mendeleev. Când va scăpa dintre munți însă…

În apropiere de Nyoma, tot pe Valea Indusului, pe lângă multitudinea de unități militare și terenuri de antrenament pentru tancuri, câțiva cocori cu gâtul negru își fac de lucru în apele Indusului, într-una dintre ultimele lor zile înainte de plecarea spre locuri mai calde.

Câțiva fulgi răzleți se scutură dintr-un nor trecător – iarna o să își facă în curând apariția. Benzina este cam pe sfârșite iar localitățile sunt așa de răsfirate încât șansa să găsesc o benzinărie este egală cu cea de a transforma apa din sticlă în carburant. Inventivi, căci nevoia îi învață, localnicii vând benzină la bidon – culoarea este cam dubioasă dar și Scrammy este de-al lor așa că nu aud din partea lui nici măcar un sughiț ci doar torsul mulțumit al motorului.

Alternanța de drum lipsă cu asfalt turnat de doar câteva ore este cumva greu de digerat – pare că întreg drumul a dispărut în urma unei alunecări de teren recente, doar pentru a fi acum reconstruit. În mijlocul pustietății apare o limbă de asfalt de doi-trei kilometri ce se termină în același pustiu – doar urmele de roți ghidează ruta potrivită.

Dincolo de cei 4827m ai pasului Namshang La, apare turcoazul lacului Kyagar ce retrăgându-se după plecarea musonului a lăsat pe mal urmele albe de sare ale valurilor sale.

Tso Moriri este unul dintre cele câteva motive pentru care am plecat de acasă spre colțul acesta de pe hartă, iar apele sale ireal de albastre încrețite ușor de vânt apar ca o catifea scumpă prinsă sub greutatea munților. Ca printr-o vrajă, norii de pe cer se sparg de câte ori opresc pentru a-l fotografia, iar soarele răzbate printre ei spre a lumina lacul.

Pe malul său, satul Karzok este unul de nomazi, iar acum pentru iarnă și-au strâns iacii, caprele pashmina și oile spre a ierna pe malul lacului. Vara însă, femei și bărbați în putere pleacă cu animalele pe munte, iar satul rămâne al copiilor și al bătrânilor.

Deasupra satului veghează mănăstirea budistă Karzok. Construită acum mai bine de 300 de ani, mănăstirea este văzută ca un loc sacru de localnici, dar la fel de sacre sunt considerate și apele sărate ale lui Tso Moriri în care scăldatul este interzis – puțin animism nu strică niciodată.