TrekLens

Valea Oltului este plină de nori joși de parcă natura s-ar fi pregătit pentru o copioasă ploaie, însă momentan sunt doar de decor. Dincolo de munți, spre Păltiniș, cerul se umple de un albastru ciuruit pe alocuri de câțiva nori fotogenici. Drumul urcă mult, dar în ciuda gradientului ce se vrea agresiv, rămâne o cățărare frumoasă cu un asfalt perfect și curbe cu nemiluita.

Căldura este și ea prezentă deși este încă devreme, iar soarele are grijă să mă prăjească din nou la foc mic. Când într-un final pădurea se rărește, odată cu altitudinea câștigată peisajele sunt răsplata efortului cățărării. Păltiniș apare și dispare într-un miraj de câteva construcții și o scurtă agitație a unui parc de aventură.

Din centrul stațiunii se desprinde însă un drum pe care îl aveam de prea mult timp în plan – TransCindrel. În mintea mea rămăsese agățată imaginea unui drum asfaltat zărit cu ani în urmă de pe un traseu prin munții Cindrel, și mai mult de curiozitate speram să fie acesta. Zeii care se ocupă cu implementarea fanteziilor în real, nu sunt însă la datorie iar drumul este un frumos forestier care cale de vreo 4 km urcă continuu.

De la Cantonul Muncel, drumul își începe însă coborârea neostoită pierzând toată altitudinea pe care cu greu am așternut-o sub roți. Răcoarea pădurii șterge cu buretele senzația de vară ce cu mai puțin de jumătate de oră în urmă era atotputernică, iar clănțănitul dinților se amestecă cu pietrișul ce scrâșnește sub roți în curbe. Pădurea deasă ascunde curbele drumului și doar GPS-ul mai trădează poziția exactă în această mare de verde. Din valea umezită de apele râului Sadu, drumul începe să urce spre a recâștiga cei vreo 400m diferență de nivel necesari pentru a sări dincolo de Șaua Șteflești. O nebunie de urcare pe care pe alocuri nici cu cel mai mare pinion nu mai dau randament. Pietrele sunt prea mari pentru a putea urca în șa prin ceva ce seamănă pe alocuri a albie de râu. Mușchii sunt obosiți și trag de mine cât pot, dar tot ajung să împing bicicleta pe câteva scurte porțiuni. Face și asta parte din farmecul drumului.

Captiv între munți asta sunt, căci pe de o parte am versanții Cindrelului iar de cealaltă parte pe cei ai munților Lotrului. Undeva printre perdelele de brazi se zărește sfârșitul chinului urcării – Șaua Șteflești. Este pustiu și soare, iar vântul aduce adieri de sfârșit de vară. Cu ani în urmă coboram din munții Cindrel spre a urca în Lotrului – o tură ce pare pierdută în negura timpului printre alte sute de ture, dar țin și acum minte că mă întrebam de unde vine drumul acesta și unde s-o duce. Hărțile erau zgârcite în detalii și am rămas atunci mai mult cu întrebările. Astăzi însă îmi adaug pe harta proprie alte piese din puzzle-ul munților.

Sub bidiviul prăfuit drumul fuge la vale. În curbele repetate, percep o senzație nouă sub șaua bicicletei, iar la o inspecție rapidă constat că rucsacul de sub șa a decis să își smulgă din cusătură o chingă. Cum anume, greu se imaginat. Până la momentul reparației însă mai am mai mult de jumătate de drum de parcurs, așa că dintr-o improvizație cu o altă cataramă situația pare a rămâne momentan sub control.

Valea Frumoasei este mult mai deschisă decât prima parte a TransCindrelului închistat între versanți împăduriți, și este o plăcere să pedalezi prin ea. Verdele poienilor este alimentat de râul pe marginea căruia au crescut nenumărate flori rozalii. Câteva case de vacanță aduc elementul uman în mijlocul naturii, însă nu par deloc că ar strica peisajul. Sunt puține, răsfirate și făcute cu bun simț.

După o lungă așteptare – mă simt de parcă aș fi plecat de o săptămână la drum, panglica cenușie a Transalpinei își face apariția în peisaj. Mușchii obosiți rotesc mecanic pedalele spre a urca până în Pasul Tărtărau dincolo de care curbele generoase mă lansează la vale cu până la 63km/h. Un langoș ține loc de prânz extrem de întârziat până ce câteva zeci de minute mai târziu, la locul de cort o cină făcută la primus va încheia o lungă zi ce a adunat în ea 82km și o enormitate de metri diferență de nivel.

Serpentinele Transalpinei ce urcă de la Obârșia Lotrului spre Lacul Oașa le-am vizualizat de multe ori din perspectiva cățărării lor pe bicicletă, și m-am întrebat cum ar fi să le urc. Astăzi, ceea ce până mai ieri părea un plan îndepărtat s-a materializat. Pedalele se învârt rotund, roțile mănâncă din asfalt iar întregul drum este doar pentru mine, cu răsăritul ce colorează cerul într-un portocaliu șters făcându-și loc peste creasta Latoriței.

Valea Frumoasei își merită numele, iar în ciuda urcușului lung unghiul pantei dar mai ales calitatea drumului este mult mai bună decât cățărarea din ziua precedentă. Valea este largă, verde și plină de flori. În teorie ar fi interzis accesul auto dinspre Transalpina, însă casele de vacanță de aici spun cu totul altceva.

Din Curmătura Șteflești mă așteaptă o lungă coborâre de câteva zeci de kilometri de drum prost, cu pietriș de toate formele și mărimile, gropi, pădure și răcoare. Lunga coborâre este întreruptă de scurte urcări blânde și de la fel de scurte porțiuni de teren plat. Lacul Negovanu rămâne ascuns de pădure și, în afara unor mici sticliri de oglindă mai nimic nu se poate zări din el. Două centrale hidroelectrice sunt o schimbare în peisaj, iar o a treia, cu mult mai mare, semnalizează începutul asfaltului în apropiere de localitatea Râu Sadului. Un asfalt pe care pedalele încep iarăși să se învârtă ritmic atunci când panta este prea mică pentru a ne scurge la vale din inerție și gravitație.

Urcarea spre Cisnădie și mai departe spre Cisnădioara este ceva mai puțin plăcută căci rezerva de apă s-a terminat, iar soarele ce inundă colinele Transilvaniei nu știe că după aproape 93 km strânși de la plecarea de dimineață, un mic nor ar fi fost extrem de apreciat.