TrekLens

La apropierea de Emiratele Arabe Unite, sub catifeaua neagră a nopții se înșiră luminițele aurii ale orașelor.
Prima impresie este că Dubaiul are șosele largi și sensuri giratorii futuriste, iar a doua impresie este că metroul lor este la câțiva ani lumină de cel românesc. Ambele se transformă instant în certitudini.

Motivele tradiționale se regăsesc în multe dintre clădirile de aici, și deși curățenia nu se ridică la standardele din Danemarca, câțiva gunoieri ștergeau pubelele de gunoi pentru ca acestea să fie curate.

Un oraș al viitorului este Dubaiul Emiratelor Arabe Unite, însă unul care nu și-a uitat trecutul. Urmele primilor oameni ce și-au făcut aici casă se preling în istorie pentru mai mult de 12000 de ani, însă istoria recentă este ceva mai interesantă.

Interesele Imperiului Britanic se întindeau de multă vreme în Golful Persic, cu precădere pentru siguranța tranzitului corăbiilor încărcate ce navigau spre casă din Orientul Îndepărtat. Triburile care formau pe atunci emiratele încă neunite atacau deseori corăbiile și produceau pagube importante britanicilor până în 1819, când aceștia s-au decis să pună piciorul în prag. Trei mii de soldați și nave de război au fost trimise spre a asedia fortul Dhayah din Ras Al Khaimah, iar campania a fost una de succes.

Coasta Piraților așa cum fusese ea denumită, fusese îmblânzită. Un tratat a fost semnat în anul următor, iar o garnizoană a fost înființată în zonă. Orientul Mijlociu a fost întotdeauna un butoi cu pulbere, triburile conduse tradițional de șeici masacrându-se între ele secole de-a rândul, iar intervenția britanică a adus o oarecare stabilitate în zonă.

Ceva mai mult de un secol mai târziu, în 1930, descoperirea petrolului în Golful Persic a trasat o cu totul altă direcție de dezvoltare țărilor din zonă. După o istorie milenară de călărit cămile și dormit în corturi în liniștea deșertului, mormanele de bani au transformat societatea într-o așa măsură încât acum cu greu se mai poate zări trecutul. Și totuși desi poți scoate beduinul din deșert, acesta din urmă va rămâne întotdeauna în sufletul beduinului – tradițiile și istoria acestora au rămas în zidurile vechi ale orașului, în cetatea refăcută după ce intervenția britanică a pus-o la pământ, în multitudinea de barjeel – turnurile de vânt ce sunt precursoarele unităților de aer condiționat, și în bucuria ce se citește pe față emiratezilor de câte ori cineva pomenește de deșert.

Zona centrală a Dubaiului este chintesența modernității: sticlă și oțel amestecate și propulsate spre cer pentru a învinge forța gravitațională. Abia aici realizez ce înseamnă cu adevărat zgârie-norii, în momentul în care cei aproape 830m înălțime ai lui Burj Khalifa îmi încordează dureros mușchii gâtului. Ambiția de a avea cea mai înaltă clădire din lume a pus pe jar constructorii, căci în Arabia Saudită se construiește Kingdom Tower iar răspunsul celor din Dubai este deja în construcție – Dubai Creek Tower. Un oraș nou a răsărit din deșert – antiteza acestuia.

Dubaiul m-a surprins – mă așteptam la multe fițe și nesimțire din partea localnicilor, gunoaie și smog, însă totul pare a fi pe dos: poluarea lipsește (mașinile sunt 99% foarte moderne sau electrice), lumea este calmă la volan și conduce extrem de preventiv – mai ceva ca în Vestul Europei, iar atmosfera este super clară. Dubaiul este modern și în ceea ce privește felul în care sunt îngăduite fără discuții comportamentele străinilor: pantaloni scurți, fustițe și bluze decoltate sunt pur și simplu acceptate.

În Souk Madinat Jumeirah, într-o clădire tradițională s-au adunat o mulțime de comercianți de suveniruri și covoare. Pe canale de apă perfect integrate în arhitectura clădirilor alunecă vase tradiționale încărcate acum cu turiști. De aici se vede cel mai bine clădirea care pentru mine este adevăratul simbol al eleganței Dubaiului – Burj al Arab, hotelul care a împrumutat forma unei corăbii și despre care cei din marketing susțin în continuare că s-ar ridica la nivelul de șapte stele din… cele cinci existente.