TrekLens

Motivul existenței micuțului oraș Hisor, în care judecând după multitudinea de portrete ale conducătorului mult iubit acesta este de-a dreptul adorat, a fost și este în continuare cetatea care încununează dealul.

În fața cetății a existat cândva un caravanserai ce adăpostea călătorii și comercianții itineranți ai vremii, iar în fața acestuia era un mic bazar. În urma nenumăratelor invazii, caravanseraiul a fost aproape nivelat iar din el se mai zărește astăzi doar baza zidurilor groase de cărămidă. Lângă, este însă medresa – școala coranică transformată astăzi în muzeu, cu încăperile sale mici dar răcoroase ce adăposteau elevii care studiau pe vremuri Coranul.

Între 1868 și 1924, la Hisor a fost capitala estică a hanatului Bukhara (astăzi reprezentată de orașul omonim din Uzbekistan) care pentru o vreme a făcut parte ca stat de sine stătător din Țaratul Rus și ulterior din Uniunea Sovietică. În urma asediului Uniunii Sovietice asupra Bukharei în 1924, emirul de acolo – Ibrahim Bek, împreună cu o parte dintre consilierii de seamă au fugit în capitala estică – Hisor. După câteva luni sovieticii i-au asediat aici, iar după ce emirul a fugit în Afghanistan (unde a și murit mult timp mai târziu) Armata Roșie a nivelat cetatea în căutarea legendarei comori despre care se spunea că ar fi îngropat-o în acest loc emirul. Aceasta nu a fost desigur niciodată găsită.

Din fortul original a mai rămas doar impozanta poartă de piatră, restul fiind reconstruit cu atenție la detalii dar cu materiale mult prea diferite de original, astfel încât nu va fi inclusă niciodată în patrimoniul UNESCO. Panoramele de pe metereze sunt însă de-a dreptul fantastice, cu munți învăluiți în căldura grea a verii, însă întreg ansamblul cetății pare mai degrabă un parc tematic căzut în dizgrație: Palatul Emirului trebuia să se deschidă în urmă cu patru ani ca muzeu dar momentan îl mănâncă bălăriile, amfiteatrul din spatele cetății a fost construit pe locul unde era staționată garnizoana, iar pe terenul viran din apropiere se fac plimbări ecvestre.

Mașini electrice prin capitală și cafenele șic – o pojghiță subțire în spatele căreia se adăpostesc tradiții seculare: în Tadjikistan căsătoriile sunt în proporție de 95% aranjate de părinți, dar mirii sunt totuși obligați să aibă peste 18 ani. Se căsătoresc însă de tineri, între 18 și 22 de ani, uneori chiar și la 17 ani dacă există motive întemeiate cum ar fi niște rude bolnave care riscă să nu mai prindă majoratul miresei. Autoritățile trebuie să își dea însă acordul, iar virginitatea miresei este extrem de importantă.

Rata divorțurilor a crescut acum câțiva ani ajungând la 16%, și a determinat autoritățile să pună piciorul în prag. În urma divorțului bărbatul este obligat acum să plătească pensie alimentară ce poate ajunge și până la 75% din salariu, iar dacă are mai mulți copii are obligația de a le construi o casă în care să locuiască împreună cu mama lor. Divorțul civil este definitivat abia după trei luni de încercări de reconciliere, însă dacă nunta a fost doar religioasă atunci divorțul este făcut doar în fața mullahului și este suficient ca bărbatul să rostească de trei ori că dorește să divorțeze – mireasa nu mai are însă dreptul la nimic. Acesta este și motivul pentru care autoritățile încurajează tinerele familii să își înregistreze căsătoriile și civil.

Pentru căsătorie, bărbatul este obligat să plătească familiei miresei o despăgubire în bani pentru faptul că le ia fata, sumă ce variază între 300 și 1000 de dolari americani, sau în unele cazuri o vacă matură. Banii sunt de fapt echivalentul pecuniar al acelui animal, pentru ca în caz de divorț femeia să aibă posibilitatea să supraviețuiască. Tot mirele este obligat să plătească pentru darurile făcute miresei înainte de nuntă și pentru toate cheltuielile cu nunta. După cununie, în primele luni femeia își vizitează toate rudele – câte o rudă pe săptămână, fiecare vizită fiind marcată de o nouă rochie, iar bărbatul este obligat să îi plătească aceste haine. Din acest motiv, atunci când se apucă de căutat mireasa, mătușile, surorile și verișoarele mirelui au în vedere ca aceasta să fie nu doar frumoasă și să știe să gătească, dar și să aibă cât mai puține rude pentru ca în cele din urmă cheltuielile finale să fie mai mici.

Într-o clădire masivă cu o arhitectură ce îmbină solemnitatea epocii sovietice cu ambițiile moderne, Muzeul Național al Tadjikistanului domină centrul capitalei ca un sanctuar al istoriei. În sălile sale, trecutul țării se desfășoară cronologic, de la vestigiile paleolitice și artefactele civilizațiilor care au populat aceste ținuturi, până la tumultul secolului XX și eforturile de consolidare a unui stat independent.

O colecție vastă de obiecte din perioada Imperiului Samanid, epoca de aur a persanofonilor, reflectă momentul în care Tadjikistanul a fost un centru cultural și politic influent. Monedele inscripționate cu numele lui Ismail Somoni, ceramică decorată cu motive zoroastriene și manuscrise vechi atestă legătura cu marile civilizații ale vremii.

Trecerea secolelor a adus însă noi stăpâniri. Mongolii au măturat regiunea, iar mai târziu, Emiratul de Bukhara și influența rusă au lăsat urme adânci. Un sector al muzeului este dedicat epocii sovietice, când Tadjikistanul – mai întâi parte a Republicii Sovietice Socialiste Uzbekă, a devenit o republică distinctă în 1929. Imaginile propagandistice, uniforme ale pionierilor și relicve ale industrializării forțate ilustrează o perioadă de transformări dramatice, în care nomadismul a fost descurajat, iar identitatea națională a fost modelată de ideologia comunistă.

Un alt etaj explorează drumul către independență, un parcurs marcat de fragmentări teritoriale și de populație, dar și de conflict. După destrămarea U.R.S.S., între 1992 și 1997 Tadjikistanul a fost prins într-un război civil crunt, între forțele guvernamentale și opoziția islamistă și liberal-democrată. Documente și fotografii din acea perioadă întunecată expun realitatea unei națiuni tinere sfâșiată de lupte interne.

În mijlocul acestor narațiuni, muzeul păstrează însă esența a ceea ce face Tadjikistanul unic. Secțiunile dedicate artei și culturii populare prezintă veșminte brodate, obiecte sculptate, instrumente muzicale tradiționale și costume colorate purtate la marile festivaluri. Lucruri mărunte care au fost cândva parte din viața cotidiană. O monedă veche poate dezvălui comerțul și influențele economice ale unei epoci, iar o tapiserie bogat ornamentată vorbește despre tradițiile artistice și despre gusturile unei elite apuse. Un set de arme arată nu doar conflictele purtate, ci și tehnologia militară și alianțele politice ale vremii.

Sala dedicată naturii țării expune diorame impresionante, cu lanțurile muntoase ale Pamirului, leoparzi de zăpadă și râurile care alimentează o regiune care la prima vedere ar putea părea aridă.

Dincolo de colecția de artefacte și sălile care spun fiecare câte o poveste despre o țară aflată mereu între imperii, între tradiție și modernitate, între trecutul care o definește și viitorul pe care încă și-l construiește, muzeul este și o oglindă a prezentului, iar acest lucru devine evident încă de la intrare. Peste tot, în sălile care ar trebui să fie dedicate istoriei multimilenare a regiunii, se întâlnește constant imaginea președintelui Emomali Rahmon, la putere încă din 1994. Fotografiile oficiale îl arată inaugurând proiecte, întâlnindu-se cu demnitari străini, binecuvântând recoltele sau dând startul unor lucrări de infrastructură.

Un colț special al muzeului este rezervat cărților scrise de liderul statului, volume ce acoperă desigur teme foarte variate, de la istoria și cultura Tadjikistanului la viziunea sa politică. Publicații oficiale, documente și materiale de propagandă subliniază rolul său de “Părinte al Națiunii”, titlu care i-a fost și atribuit oficial.

Istoria unei țări nu se află doar în paginile cronicilor sau în discursurile oficiale, ci și în tăcerea obiectelor păstrate în muzee. Fiecare artefact expus – fie că este o inscripție antică, o piesă de ceramică, un steag zdrențuit sau o carte scrisă – spune o poveste despre identitatea unei națiuni, despre transformările prin care a trecut și despre felul în care își privește trecutul. Prezentul este descris cel mai bine de narațiunea oficială care prezintă o istorie deseori rescrisă în funcție de cine este la putere – anumite perioade sunt astăzi glorificate iar altele sunt trecute sub tăcere. Mâine însă… istoria poate că va fi remodelată spre a servi altor interese. Propaganda merge însă astăzi mână în mână cu patrimoniul național.