TrekLens

În pustietatea de pe malul râului Panj, noaptea a trecut netulburată în casa joasă de chirpici pusă la dispoziție de gazde. Poate un lătrat îndepărtat să fi fost tot zgomotul care a spart liniștea nopții adânci.

Din satul Yamg, traseul spre cetatea Yamchun urcă printre versanți abrupți și stânci golașe, o cărare străbătută de-a lungul secolelor de negustori, războinici și călători. Casele din chirpici se răresc pe măsură ce altitudinea crește, iar râul Panj rămâne la mare distanță în vale, despărțind Tadjikistanul de Afganistan. Vântul aspru poartă ecouri aduse din cine știe ce depărtări nevăzute, iar aerul rarefiat dă senzația unei izolări totale.

Zidurile cetății Yamchun apar brusc, masive și impunătoare pe un pisc de munte ce mărginește genunea privind spre Hindu Kush – un adevărat cuib de vulturi aflat la peste 3000m altitudine. Ridicată de sasanizi și întărită de generațiile care au urmat, fortăreața veghea rutele comerciale și trecerile din munți. De la înălțimea turnurilor sale, priveliștea se deschide asupra culoarului Wakhan și a culmilor semețe ale munților Hindu Kush, un peisaj care domină orizontul dramatic, modelat de forțele naturii și de istoriile celor care l-au străbătut de-a lungul timpului. Este considerată cea mai impresionantă fortificație din regiunea Wakhan și una dintre cele mai bine păstrate structuri defensive din perioada sasanidă.

Construită între secolele III și V e.n., cetatea Yamchun făcea parte dintr-un sistem de apărare menit să protejeze rutele caravanelor care traversau coridorul Wakhan, spre a lega Asia Centrală de subcontinentul indian. Zidurile sale groase, ridicate din piatră și noroi, urmau conturul natural al stâncilor spre a crea o apărare naturală dificil de penetrat.

La câțiva kilometri în amonte, acolo unde stâncile abrupte ale Pamirului par să atingă cerul, sunt izvoarele termale Bibi Fatima. Cunoscute nu doar pentru apele fierbinți cu proprietăți minerale, ci și pentru semnificația lor spirituală, aceste izvoare sunt un loc de pelerinaj pentru localnici și vizitatori din întreaga regiune.

Tradiția locală a numit izvoarele după fiica profetului Mahomed, acestea fiind asociate cu puritatea și fertilitatea. Localnicii cred că apa acestora are darul de a aduce noroc femeilor care își doresc copii, iar băile aici sunt considerate un ritual de regenerare și de vindecare a diferitelor afecțiuni. Protejate de o grotă naturală, apele izvoarelor ies din stânci la o temperatură de aproximativ 40°C indiferent de anotimp, iar bazinele formate natural sunt acum modernizate și separate pe sexe, întrucât obiceiul local cere ca pentru ritualul de vindecare să nu existe nici o barieră textilă între apă și cei afectați. Nudism pentru sănătate.

Înainte ca islamul să devină religia dominantă în regiune, budismul era răspândit de-a lungul Drumului Mătăsii, în Wakhanul ce era atunci un punct de trecere între India, China și Persia, și unde influențele religioase se amestecau odată cu caravanele care traversau munții.

Pe versanții abrupți ai satului Vrang se află ruinele unei stupe budiste – o serie de platforme terasate care sugerează existența unui complex monahal, mărturie a influenței culturale și religioase pe care budismul a avut-o în trecut asupra regiunii și unde călugării budiști care călătoreau între subcontinentul indian și Asia Centrală se retrăgeau pentru venerare. În apropiere, o serie de peșteri săpate în stâncă găzduiau în vechime pe cei retrași în meditație.

Într-o zonă unde astăzi islamul ismailit predomină, aceste vestigii amintesc de o epocă în care munții Pamir făceau parte dintr-un vast circuit religios și comercial care lega marile civilizații ale Asiei, și care prin complexitatea influențelor culturale au modelat de-a lungul secolelor Coridorul Wakhan.

În inima munților Pamir, acolo unde granițele Tadjikistanului, Afganistanului, Pakistanului și Chinei se întâlnesc, Coridorul Wakhan se întinde ca o fâșie îngustă de pământ modelată de istorie, geografie și migrații străvechi. Legătura sa cu Drumul Mătăsii și rolul de zonă tampon între marile imperii ale secolelor trecute au dat regiunii o importanță aparte, iar astăzi rămâne un teritoriu de o sălbăticie impresionantă, străbătut doar de o mână de călători ce caută aventura și locurile puțin umblate, dar și de comunități care își păstrează ritmul vieții neschimbat.

Adânc pe vale, ridicat în Pakistanul ce se întrezărește dincolo de Afganistan, lanțul Hindu Kush se arată în toată splendoarea sa, cu vârfuri ce zgârie cerul și peste care nici norii nu îndrăznesc să treacă. Wakhanul tadjik se întinde de-a lungul râului Panj într-un peisaj dominat de vârfuri de peste 6000 de metri, platouri aride și pajiști alpine, unde iernile sunt lungi și aspre. De-a lungul drumului care șerpuiește pe marginea râului, satele sunt rare, iar viața localnicilor depinde în mare măsură de turmele de iaci și de puținele culturi care pot fi cultivate la această altitudine.

Aprovizionarea este dificilă iar infrastructura este dictată de legile economiei: singura benzinărie pe o rază largă este abia în Zong, un fel de hambar de beton ce adăpostește patru butoaie mari cu combustibil, și unde plinul mașinilor se face cu o găleată și o pâlnie.

Aici, apele râului despart două țări doar teoretic, căci copiii afgani înoată până aproape de țărmul tadjic, iar în urmă cu o lună opt cămile au traversat granița iluzorie căutând probabil proverbiala iarbă mai verde de pe cealaltă parte. Una dintre ele a rămas pe aici să aprofundeze, împrietenită cu un cățel local ce o urmează peste tot.

Pe versanții stâncoși ai satului Langar, sute de gravuri săpate în piatră cu aproximativ patru milenii în urmă se întind pe dealurile care domină valea, lăsate în urmă de generații de păstori, comercianți și călători care au traversat această regiune izolată. Majoritatea petroglifelor înfățișează animale sălbatice, scene de vânătoare și simboluri necunoscute atribuite perioadei bronzului. Într-o regiune unde drumurile comerciale ale vechiului Drum al Mătăsii se intersectau cu rutele migratorii ale păstorilor nomazi, petroglifele din Langar oferă indicii despre viața și credințele celor care au trăit aici înainte ca primele cronici scrise să menționeze această zonă.

De-a lungul veacurilor, muzica a fost un element central al culturii Wakhanului tadjik, însoțind viața de zi cu zi, ritualurile și serile lungi de iarnă petrecute în casele izolate din munți. Melodiile sunt deseori legate de tradițiile orale și de influențele persane și central-asiatice, iar piesele interpretate de muzicienii locali la rubab și daf sunt transmise din generație în generație, păstrând povești despre eroi legendari, suferințele comunității și frumusețea sălbatică a munților Pamir.