Strâng cortul sub un cer cam apăsător, cu precădere spre niște munţi peste care trece granița cu Albania. Orășele mici se înșiruiesc în drumul meu, fiecare dintre ele cu propriul său haos în regulile de circulaţie și idei de construcţie a caselor. Haos balcanic desigur, cu scene desprinse din filmele lui Kusturica. Mai sunt evident și construcţii vechi, cum ar fi un lung pod otoman cu nenumărate arce de piatră – miraculos supraviețuitor al luptelor de acum mai puțin de două decenii. Spre Vest, cerul este împodobit cu câţiva nori fotogenici peste niște creste semeţe. Într-acolo mergem.
Din Deçani, drumul începe să fie pustiu și câteva posturi KFOR păzesc drumul ce duce la mânăstirea omonimă. Blocuri de beton și foișoare semi-blindate de unde la nevoie țevile armelor pot interzice cu ușurință trecerea. Astăzi este însă pace și la unul din posturi mi se notează numărul de înmatriculare.
– Știți, așa e regulamentul pentru zona aceasta; mi se spune fără măcar să fi întrebat, scuzându-se parcă pentru micul inconvenient.
Prezența armată este masivă, zona fiind tranzitată de nenumărate vehicule KFOR, ecusoanele dându-i de gol ca fiind austrieci. Pașaportul rămâne la soldații ce îmi înregistrează trecerea, primind la schimb un ecuson pe durata vizitei.
Imensa ușă a mânăstirii, placată cu mânere de argint, ascunde o liniște și o răcoare ireală. Dacă afară soarele strălucea pe marmura albă și roz ai pereților, aici la interior ochii trebuie să se obișnuiască cu semi-întunericul. Pronaosul înalt cu frescele originale din secolul al XIV-lea este cu atât mai impunător cu cât nici una dintre fresce nu a fost restaurată. Mi se spune că albastrul acesta bizantin se făcea din pietre semipreţioase sfărâmate. La fel și în Bucovina noastră completează călugărul, aflându-mi țara de origine.
Intrarea în naos este escortată de două coloane sprijinite pe niște lei ce ţin în gheare capetele primilor martiri creștini. Candelabrul de deasupra intrării în altar este o dantelărie metalică de largi proporţii, model ce se poate întâlni doar în zona aceasta a Balcanilor. Catapetesmele celor două capele sunt opere de artă, cu infinite detalii prelucrate în lemn.
Destul de aproape este haosul rutier din Pejë, la marginea căruia un cuib KFOR păzește Patriarhia. Un sumar control de pașaport îi mulțumește – astăzi sunt zâmbete și pace în zonă.
Încă din secolul al XIII-lea, Patriarhia din Pejë a reprezentat locul unde erau numiţi și mai apoi locuiau arhiepiscopii și patriarhii Serbiei, pe post de capi spirituali ai Bisericii Sârbe și al poporului sârb, după declararea independenței statului Kosovo devenind o enclavă spirituală. Ironia sorții…
Monumentul cel mai important al spiritualității sârbe adăpostește sub același acoperiș trei biserici principale, iar lipită de ele și cu un secol mai nouă este o a patra dedicată Sf. Nicolae. Picturile sunt cele originale, destul de șterse pe alocuri de patina necruţătoare a vremii, păstrându-și însă nealterată maiestuozitatea.
Râul Bistrica n-ai zice că ar avea prea multă putere, însă a reușit să taie în munte un defileu deosebit de impunător, în urma persistenței sale rămânând niște pereţi înalţi, mâna omului adăugându-i tunele și lărgind arcade naturale pentru a lăsa șoseaua să se strecoare. Rugovska Klisura – bijuteria aceasta ascunsă la graniţa cu Muntenegru, urcă și își încolăcește serpentinele creând o reală dilemă: să fii atent la peisaj sau la drum?!
Nu apuc sa schimb prea mult vitezele și să prind un nou ritm, că piticul artist din cap cere iar o oprire de poze. Ce-i vina lui, îmi spune el, că arată atât de bine drumul ăsta?
Cu vreo doi kilometri înainte de frontieră drumul devine aproape impracticabil. Graniţa este închisă – pe aici nu se mai trece și sunt prea adânc în munte pentru a mai găsi alte variante. Alternativa cea mai apropiată oferită de hartă este peste muntele dinspre nord. Tot răul spre bine însă, căci astfel am ocazia să refac drumul în sens invers și să mă mai bucur o dată de el.
Cum umblă vorba că sârbii sunt puși pe făcut probleme celor ce intră la ei prin Kosovo, o pornesc spre Muntenegru pentru un mic ocol. Kosovo nu s-a lăsat prea ușor în materie de spectaculozitate a naturii și serpentină după serpentină te urcă la peste 1700m altitudine, de îţi dorești să mai adaugi un strat de haine sau măcar să dai drumul la încălzirea din manșoane. Dincolo de graniță urmează un lung “no man’s land”, cu niște peisaje ce te-ar face să oprești la tot pasul dacă nu ar fi oarecum interzis. Bine, nu că ar fi neapărat și un impediment…
Muntenegru nu se dezice. De câte ori l-am vizitat, pe alte drumuri m-au plimbat roțile și de fiecare dată șoselele mi-au tăiat răsuflarea. Nu degeaba își poartă numele de țară a munților întunecați. Căștile s-au ascuns bine prin topcase și cum lenea-i prea mare pentru a răscoli prin el, încep să-mi fredonez singur în cască o parte din discografia Pink Floyd. Merge de minune pe-aici, muzica-i fiind la fel de profundă ca peisajul.
Cei câțiva zeci de kilometri nici nu mă mai coboară din munţi spre graniţa cu Serbia, și parcă a nu se lăsa mai prejos, și ţara asta aruncă pe masă niște drumuri prin peisaje fantastice. Nu aș fi pariat că asemenea minunăţii se ascund și în Serbia. Drumurile sunt însă complicate, cu multe localităţi și schimbări de direcție neașteptate, plus încă un munte de sărit. Toamna bate la ușă iar sus în trecătoare dau de un pui de iarnă venit cu frig și ceață. Baricadat în geacă, nu îmi doresc decât să cobor ceva mai repede ca soarele spre altitudini mai văratice.
La capitolul timp îmi dă cu virgulă și oboseala începe să se acumuleze. Noaptea începe fugărind câte un ‘iepure’ și ignorând limite de viteză. Pentru câțiva kilometri de autostradă opresc la un ghișeu unde un nene insistă să îmi dea un bon. Sunt așa de amețit încât nu înțeleg de ce nu îmi vrea banii. Se plătea la ieșire și nu era prima oară când treceam pe-acolo… Oboseala deja se instaurase.
Munții se topesc în departare împreună cu amurgul și ceva păduri neidentificate le iau locul. Sau poate sunt eu prea obosit să mai observ poezia pădurii și prea ocupat să găsesc un loc propice de aruncat cortul. Ghicesc existența unui drum forestier paralel cu șoseaua și îmi încerc norocul pe el în căutarea unei poieni, dar ajung să mă mulțumesc cu un petic de pământ lângă o miriște.
Dimineața am însă parte de o surpriză – dormeam pe o tarla este adevărat, dar totuși la umbra unui ultim vârf ce mi-a ținut de cald. Ba mai primesc și un cadou ce-aveam să îl descopăr ceva mai târziu – o pană de metal înfiptă în anvelopă. Reparația o fac în “no man’s land” sub privirile curioase ale grănicerilor, doar pentru a porni apoi mai departe, pentru că da, drumul este tot înainte iar obstacolele devin amintiri.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.