TORTURA FIARELOR

Atelierul seamănă cu o cameră de tortură: un foc ce arde necontenit și un fier lăsat la înroșit, clești de diferite mărimi și forme, lanțuri, baroase și ciocane, vergele metalice, fiare necunoscute, o mască de sudură și o nicovală uitată într-un colț. Doar potcoavele de pe pereți trădează faptul că acest loc este unul pașnic.

Dacă s-ar fi născut cu un mileniu în urmă și în altă parte de lume, poate ar fi bătut fierul săbiilor folosite de vikingi. Dar nu a fost să fie, destinul lui a fost să se nască secolul trecut, în inima României, și să ajungă fierar.

Vine dintr-o familie cu o lungă tradiție după cum singur povestește: “De pe la 10 ani m-a suit tata pe butuc și m-a pus să dau cu barosul. Lucram cu el, făceam sudură fără aparat și fără electrozi – direct în foc. Nu aveam aparate să controlăm temperatura, foloseam focul pentru a suda și știam că este gata când începea să facă steluțe. Am aici în fierărie scule tare vechi – am găsit niște lucruri făcute de moșu’ meu, care nici azi cu cea mai nouă aparatură nu mai pot fi făcute. Sunt a patra generație de fierar, dar meseria asta este foarte grea, dacă nu îți place nu ai ce căuta aici.”

Încinge bine focul și între cărbunii aprinși lasă la încins o bucată de fier. Vrea să ne facă o demonstrație. Dirijează flăcările într-un mod doar de el știut, iar când metalul devine alb și steluțe încep să se desprindă de el, îl pune pe nicovala așezată pe butuc și îl lovește puternic cu barosul. Bucăți încinse de metal se desprind și o jerbă de scântei incandescente se risipește prin atelier. Mai lasă barosul să cadă de câteva ori și pune iar fierul la încins. Procedeul se repetă, scânteile se împrăștie iar metalul ascultător ia forma șoptită de nea Nicu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *