Răsăritul îmbracă munții într-o fină lumină trandafirie. Soarele se urnește greu la sfârșit de toamnă așa că mare parte din forestier îl parcugem sub umbra înghețată a foioaselor multicolore.
Misha (GPS-ul cel credincios) ne conduce cu încredere pe un traseu schițat zilele trecute, iar pas cu pas urcăm pe pământul înghețat împodobit cu un covor de frunze, semn că iarna este foarte aproape. Într-o curbă a drumului, un pârâiaş mai năvalnic își adună ultimele puteri înainte de îngheț și se avântă foșnind spre vale.
Pe cât de atractiv este acest drum forestier, pe atât de greșit vom ajunge dacă vom continua să îi ascultăm chemarea. O potecă ne face cu ochiul și o urmăm abrupt la deal, doar pentru a constata că se înfundă într-o zonă de tufișuri. Îmi amintesc cu neplăcere de o tură prin Tămaşul Mare, însă aici terminăm rapid chinul și ieșim într-o poieniță însorită. La vreun kilometru în spatele nostru copacii se prăbușesc asurzitor și alunecă spre vale cu zgomot de tunet, semn că se corhăneşte cu spor. O ceață fină ca un voal de mătase plutește peste valea dincolo de care se înalță masivii Munți Godeanu.
Deasupra unei poieni artistic împodobită cu o stână ale cărei oi au plecat în transhumanță, înaintăm printr-o pădure rară în căutarea unui traseu cvasi-inexistent. Se propun câteva direcții dar într-un final ajungem să ascultăm tot de Misha – el știe cel mai bine. Un marcaj apare de nicăieri dar în singurătatea lui nu ne poate ajuta prea mult. Inspirația însă ne scoate fix în creastă, unde soarele arde cu putere topind cele câteva grade Celsius, iar vântul își face nițel de cap. Zările sunt pline de munți ce zgârie cerul cu nenumărate vârfuri: Căpățânii, Lotrului, Tulişa, Retezat, Godeanu și Mehedinți – suntem înconjurați de frumusețe.
Urcușuri se succed întrerupte de coborâșuri, pe o creastă lină și plăcută de parcurs, a cărui monotonie este întrerupă de vârfuri molcome. Pământul are culoarea ciocolății iar ochii ne fug spre depărtări devorând peisajul. În pustietatea muntelui coborâm spre șaua din care va începe ultimul urcuș pe ziua de astăzi – cel pe vârful Straja. În depărtare o mașină traversează Pasul Vulcan și se îndepărtează speriată spre cealaltă parte a crestei, urmând stâlpii de electricitate ce ne aduc aminte că nu suntem așa rupți de civilizație pe cât am fi crezut.
Pe un mic vârf stâncos, rafale nemiloase vor cu tot dinadinsul să îmi smulgă camera foto din mâini. Apusul încălzește culorile în detrimentul aerului. În pustietatea vârfului Straja, un Iisus răstignit pe o cruce de beton ruptă din soclu stă pradă vântului sălbatic. Prin contrast, localitățile de pe Valea Jiului sunt într-un con de umbră ce nu face decât să accentueze tristețea blocurilor gri și a unei hidoase termocentrale. Pe cealaltă parte, muntele pare desprins din cu totul altă poveste – apusul însângerat se joacă în paleta de culori a cerului într-un dramatism ce-l depășește pe cel al lui Delavrancea.
Nu stiu cine-ti incalzeste culorile din pozele tale… nu numai apusul!… pentru ca sunt incantatoare in imagini uimitor de frumoase! Si scrii atat de frumos, Marius! Strecori un strop din magia locurilor surprinse de ochiul tau de artist in domeniu! Felicitari!
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.
Superb ca intotdeauna!
mersi “cineva”, data viitoare poate ne însoțești 😉
Nu stiu cine-ti incalzeste culorile din pozele tale… nu numai apusul!… pentru ca sunt incantatoare in imagini uimitor de frumoase! Si scrii atat de frumos, Marius! Strecori un strop din magia locurilor surprinse de ochiul tau de artist in domeniu! Felicitari!
A fost o toamnă superbă. Mulțumesc pentru cuvintele calde.