TITICACA – LACUL DIN CERURI

Ieșirea din Bolivia nu este fără peripeții – printre noi avem un columbian ce și-a cumpărat bilet pe un nume fals și nici documentele nu îi sunt în regulă, iar pentru el așteaptă un întreg autocar. Semnele de întrebare rămân printre noi și lista pasagerilor este rescrisă, iar grănicerii ne fac semn să plecăm. Așteptarea nu mai are sens.

Vremea mohorâtă și ploaia măruntă sunt datorate lui El Niño și, văzând prognoza nu pot decât să mă bucur că am ieșit la timp din Bolivia. În câteva zile voi porni spre Nord, sincronizat cu furtunile și frigul ce vor sosi în urma mea. Momentan sunt pe malul lacului Titicaca, cel aflat la cea mai mare altitudine navigabilă – 3812m, o întindere de apă căruia nu i se văd țărmurile.





Poate că privind harta nu îi poţi aprecia întinderea, însă lacul împărţit între Bolivia și Peru pare mai degrabă un mic ocean aflat la altitudine decât un lac. Locuitorilor săi – aymara și quechua, abia de curând li s-a dat forţat o cetăţenie. Și totuși, când vorbesc unii despre alţii, vorbesc în termeni de ‘fraţii noștri ce acum sunt în Bolivia/Peru’. Denumirea lacului provine din cele două vechi limbi de pe aceste meleaguri, în quechua însemnând ‘Puma Gri’, iar în aymara – limba preincașă a locuitorilor de aici, ‘Puma de Piatră’.







Cu secole în urmă poporul Uros a construit aceste insule făcute integral din ‘totora’ pentru a scăpa de prigoana unor alte grupări etnice – colla și incașii. Materialul folosit – o rudă a trestiei, necesită însă o întreținere constantă, noi tulpini fiind adăugate deasupra pe măsură ce putrezesc cele scufundate. Rezultatul este ca mersul pe mușchi în pădurile de foioase, o amortizare plăcută a pașilor și o scufundare de câțiva centimetri. Strânse în mănunchiuri dense, tulpinile sunt folosite și pentru construirea caselor și a bărcilor. Ba mai sunt și comestibile aceste totora, decojite precum bananele, miezul lor având un gust similar cu al trestiei de zahăr, doar că nu așa dulce.








Popasul îl facem pe insula Mama Q’ota, căci vizitele se fac prin rotație, sătenii beneficiind direct de pe urma vizitatorilor. Sub noi apa are 15m adâncime și ai crede că insulele sunt rupte de orice beneficiu tehnologic, însă modernizarea a ajuns și aici în tradiționalele case de stuf, sub forma unor panouri solare ce alimentează forma de divertisment favorită a omenirii – televizorul.








La 35km depărtare de Puno (sau vreo două ore și jumătate de plutit cu barca), Taquille este insula naturală locuită de mii de ani, ce aduce cumva a insulă mediteraneană teleportată în paradisul andin. Locuitorii sunt Quechua cu o puternică identitate culturală, cei puţin peste 2000 de săteni având propriul conducător ales anual, în Noiembrie. De poliție nu au nevoie, căci infracțiunile sunt zero iar poliţia le-a adus numai probleme. Abuzurile făptuite de aceștia asupra femeilor de pe insulă i-au făcut pe săteni să îi expulzeze. Nici câini nu au, asociindu-i tot cu un fel de autoritate externă.




Din port, un șir lung de trepte urcă până pe coama insulei. La aproape 4000m altitudine, deasupra lacului, un mic labirint de poteci pavate se risipesc în zig-zag pe insulă. Câteva se întâlnesc la ruinele ce aparțin culturii pre-columbiene Tiwanaku. Deși rar vizitate, nu sunt însă uitate.




Pe Taquile, hainele tradiţionale nu sunt purtate doar la ocazie ci alcătuiesc portul zilnic. Nici nu se pune problema unei altfel de îmbrăcăminți, căci nu vrei să ai împotrivă toți cunoscuții. Bărbaţii poartă căciuli de lână croșetate de ei, roșii dacă sunt căsătoriţi și roșu cu alb dacă sunt încă flăcăi. Aici pe insulă doar bărbaţii croșetează, meșteșug deslușit de pe la opt ani. Cele câteva alte culori sau forme sunt doar pentru a lămuri asupra statutului social al celor aleși în funcții de conducere. Brâiele colorate sunt împletite de femei și, tradiţional erau făcute din părul acestora pentru soţii lor, fiind acum asortate cu pantaloni negri și cămăși albe.




Portul femeilor, dacă reușești să deslușești ceva sub greutăţile pe care tot timpul ai impresia că le cară, este compus din bluze atent brodate și fuste suprapuse. Tradiţional purtau pe cap o broboadă ce lăsa să se vadă doar ochii, însă odată cu invazia spaniolilor, aceasta a fost schimbată cu o bucată de pânză neagră așezată pe cap și umeri. Moșteniri coloniale.




Leave a Reply

Your email address will not be published.