ȚINUTUL IELELOR DE MUNTE

Lăsând în urmă Cheia, ne afundăm în pădurea tăcută iar aerul curat și verdeața ne învăluie trezindu-ne simțurile adormite de smogul orașului. Curând ieșim la gol alpin iar stâna Zăganu este la doi pași. Curios însă, străjerii stânei – câinii ce în alte dăți ne simțeau cu mult timp înainte și își făceau auzită prezența, de această dată sunt tăcuți. Mai că nu recunoaștem poiana acoperită acum de urzici înalte de aproape un metru. Stâna zace stingheră, părăsită, iar de ea atârnă trist o plăcuță de înmatriculare auto.

Un ultim urcuș pe cărarea ce se strecoară pe sub ramuri de brad șerpuind printre flori de munte, ne scoate în creasta în care ne întâmpină un mic buchet de flori de colț ascuns strategic. Creasta rămâne din păcate învăluită în hlamida norilor groși ce se joacă printre stânci, dezvăluind ocazional fantomatice forme de piatră.
Valea pe care ne-am propus să coborâm, a venit ca o gură de aer proaspăt, dezgolită de ceață dar înveșmântată în flori, ierburi, stânci cu forme ciudate și un fir de vânt liniștit – ținutul ielelor de munte.

Poteca ce se presupune că ar fi fost cândva pe aici, abia o ghicim acum pe sub brusturi și printre bolovani, întreruptă de câteva săritori de doi – trei metri. Ne afundăm pe firul văii, coborând într-o lume fantastică de piatră. Spre final, valea se lărgește lăsând loc poienilor invadate de flori, și pentru un scurt moment soarele își strecoară razele printre frunzele pădurii, spunându-ne parcă “la revedere”.

Leave a Reply

Your email address will not be published.