TrekLens

Drumul Mătăsii are propria sa atracție nemărginită. Este greu de explicat în cuvinte modul în care sângele freamătă la gândul depărtărilor pustii ale Asiei Centrale.

Apele fluviului Oxus – așa cum era cunoscut Amu-Darya pe timpul romanilor, și-au croit drum ca un imens semn de întrebare pe pământul aspru și lipsit de viață al Asiei Centrale. În trecut, înainte ca Uniunea Sovietică să dezvolte o economie falimentară bazată pe ceea ce urma să se transforme într-un dezastru ecologic, fluviul își întindea apele pe o lățime de peste 7 km, dar chiar și acum secat de irigațiile desenate de ‘specialiștii’ fostului regim și strâns între malurile sale Oxus își lățește apele peste aproape un kilometru de pământ. Aici este granița imemorială dintre lumea persană și lumea turcică, iar în cei peste 2300km dintre izvoarele sale ascunse în Pamir și Marea Aral cea lipsită de viață, nu arată deloc că ar face parte din prezent. Popoarele turcice din care și uzbecii se trag îl numesc Amu Dariya – Marea Râu, atât de vast apare văzut de la nivelul solului, iar vechii geografi arabi îl considerau a fi cel mai puternic râu de pe Pământ.

Alexandru cel Mare a reușit să îl traverseze în plute improvizate din lemne și piei, iar șaptesprezece secole mai târziu mongolii îl treceau în cealaltă direcție sub conducerea lui Tamerlan pentru a cuceri lumea.

În regiunea aceasta pentru mai bine de două milenii, Drumul Mătăsii a aprovizionat și a dezvoltat orașele caravană – Khiva, Bukhara, Samarkand, Margilan, ai căror locuitori erau de origini persane, uzbecii migrând mult mai târziu dinspre nord.
Rădăcinile Tashkentului au fost puse la poalele munților Tian Shan, în locul fostului oraș ce adăpostea caravanele la granița dintre lumea nomadă și cea care a prins rădăcini. Inițial era cunoscut sub numele de Chach, însă în secolul al X-lea numele i-a fost schimbat în Satul de Piatră – Tashkent.

Monumentele ce glorifică independența țării sunt presărate peste tot prin oraș. La kilometrul zero se află statuia lui Amir Timur și muzeul dedicat acestui cuceritor turcico-mongol care a fondat Imperiul Timurid în ceea ce astăzi hărțile definesc ca Afganistan, Iran și Asia Centrală. Comandant neînfrânt, el este cunoscut în istorie ca unul dintre cei mai mari lideri și tacticieni militari iar gurile rele spun ca i s-ar fi tras de la gena moștenită de la marele Genghis Khan.

Arhitectura teatrului Alisher Navoiy îmbină elemente persane cu o arhitectură clasică, iar în Mustaqillik Maydoni – Piața Independenței, un mare glob pământesc are un imens Uzbekistan desenat ca unică țară ce tronează în mijlocul său. Prezența fostelor dogme sovietice se regăsește în clădirile greoaie ce punctează orașul.

Mechet Khazrati Imam este unul dintre monumentele spirituale ale Tashkentului, situat în inima vechiului oraș. Cu minaretele sale elegante și imensa poartă de intrare în complex, locul este doar un exemplu pentru a obișnui mintea cu ceea ce va trebui să înțeleagă în minunatele orașe de pe Drumul Mătăsii. Medresa Barak Khan – vechi loc de învățătură coranică, a fost transformată acum într-un mini bazar de suveniruri turistice.

În zgomotul străzii ce se pierde în Chorsu Bazaar, zidurile medresei Kukeldash stau la fel de nepăsătoare ca în secolul al XVI-lea când a fost ridicată. Înființată ca școală coranică și având camere pentru studenții înscriși aici, medresa a servit pe post de caravanserai prin secolul al XVIII-lea și ca muzeu al ateismului în timpul Uniunii Sovietice. Odată cu destrămarea acesteia, medresa și-a primit din nou rolul inițial.

Mâncarea stradală este una dintre experiențele unice ale fiecărei țări, iar Uzbekistan nu duce lipsă. Bucuroși de oaspeți, cei ce pregătesc bunătățile aburinde mă cheamă să văd interiorul cuptorului pe pereții căruia, la peste 200°C se coc într-un iad roșiatic ko’kaldosh somsa – un fel de plăcinte cu carne sau cu cartofi. După dorință. Un sos picant condimentează plăcintele oricum pline de condimente, iar ceaiul negru nu lipsește de la masă. Nimic nu funcționează aici fără o ceașcă de ceai negru. Apare din senin și o sticlă de Pepsi, iar bucătării îmi fac semn că este din partea lor. Abdulloh – un student la medresa aflată la doi pași îmi ține companie, căci mesele sunt comune iar spațiul se împarte cu străinii fără nici un fel de discuție. La final nu sunt lăsat să plătesc însă – este din partea casei, căci sunt un străin pe aceste meleaguri și vor ca eu să mă simt binevenit. O mână dusă la inimă și un zâmbet transmit tot ceea ce uzbecii nu pot spune într-o engleză pe care nu o cunosc. Sunt oaspetele lor.

În Chorsu Bazaar, de jur împrejur într-un fum să îl tai cu cuțitul se întrezăresc familii de uzbeci ce-și iau prânzul la mese împărțite cu membrii altor familii. Chorsu Bazaar aduce cu Bucur Oborul bucureștean multiplicat de vreo douăzeci de ori. Haine, electonice, condimente, organe de animale, pești, mormane de cârnați și tot ceea ce și-ar putea dori cineva, sunt răspândite în cercuri concentrice ce pleacă de la un pavilion rotund care îmi amintește de ‘circurile foamei’ din Bucureștiul de altădată.

În perioada întunecatului Ev Mediu ce a bântuit Europa ancorată în dogme religioase, Centrul Asiei a fost locul unde artele și științele se dezvoltau, iar lumea se descoperea și se schița în formule matematice și rime ce aveau să dăinuiască secole de-a rândul. Cel ce este aproape venerat în Tashkent este Alisher Navoiy – învățatul afghan care a fost poet, scriitor, politician, lingvist, mistic Māturīdī și pictor, toate acestea prin secolul al XV-lea.

În antiteză perfectă este însă Islam Karimov – mâna de fier cu ambiții de președinte etern, ce a condus Uzbekistanul timp de un sfert de secol, încă de când făcea parte din defuncta Uniune Sovietică. Toate alegerile prezidențiale erau câștigate cu un procent zdrobitor de peste 90% dintre voturi, în condițiile în care oponenții politici erau asasinați, drepturile omului erau ascunse sub preș iar diferența de opinie era interzisă prin lege. Ambițiile i-au dispărut însă în urma unui atac de cord ce i-a fost fatal în 2016. Deși există încă o întreagă propagandă formată în jurul fostului președinte etern, actualul președinte este mult mai bine privit de către localnici.