TrekLens

Dacă s-ar putea spune despre o țară că a fost binecuvântată cu tot ce este mai frumos în materie de geografie, atunci cred că fosta Iugoslavie ar fi putut să ocupe un loc pe podium. La divizarea din anii ’90, Croația a luat un litoral excepțional, Bosnia și Herzegovina a adunat locuri de o sălbăticie aparte, Serbia a strâns dealuri și văi nesfârșite ce reflectă prin suișurile și coborâșurile sale caracterul balcanic al poporului ce o locuiește, Slovenia o salbă de lacuri și râuri de o culoare ireală, iar Muntenegru s-a ales cu tot ce este mai frumos în materie de munți.

Din încleștarea munților, țâșnim peste podul aruncat deasupra canionului Tara – cel mai adânc din Europa și unul dintre cele mai adânci din lume. Undeva departe sub noi se întrezăresc apele agitate ale râului, un fir turcoaz-verzui ce se strecoară prin adâncimi și peste cataracte al căror sunet ne ajunge la urechi doar prin voia vântului. Ireala nuanță desprinsă parcă dintr-un vis tehnicolor pare că a împrumutat ceva din brazii și stâncile prin care și-a creat drum, rezultatul fiind o apă cum doar prin Slovenia am mai văzut.

Drumurile montenegrine sunt o plăcere pentru a le parcurge pe două roți – o infinitate de curbe strânse buchet prin munți și peisaje ce se schimbă cu fiecare perdea de pădure sau colț de stradă.

Calea spre Parcul Național Durmitor urcă mult și pare că nu se mai termină de parcă ar cățăra întreaga scară spre cer. Într-un miliard de curbe, desigur. În depărtare apar munții ce se măresc cu fiecare kilometru pe care îl parcurgem, pentru ca pe nesimțite să intrăm în sufletul și brațele lor.

Un echivalent al Transalpinei, fără parapeți în multe locuri dar cu peisaje ce îți taie răsuflarea mai tot timpul, se încolăcește pe după creste pentru câteva zeci de kilometri. Pe un astfel de drum orele se scurg fără a avea habar de timp. Timpul a rămas undeva în urmă, doar pentru a ne surprinde din când în când cu niște cifre mult avansate.

În pasul Sedlo, la 1907m altitudine, munții se deschid în ambele direcții. O lume minerală, pură și splendidă, cu zeci de vârfuri care cer a fi măcar mângâiate cu privirea dacă timp pentru a le parcurge nu s-a găsit. Ce se găsește însă întotdeauna este timp pentru popas. Cum altfel să savurezi mai bine un chai masala pregătit la primus, dacă nu cu munții în priviri?!

Când munții par a se sfârși, imensitatea de o culoare nepământeană a lacului Piva este adunată între munți. Ceva ce nu-ți vine a crede că există. Pare că apele s-au scurs aici din un cu totul alt univers – poate că așa s-a și întâmplat. Tunelurile tăiate în curbă prin stânci sunt ceva ce pur și simplu te fac să te întrebi ce muncă de Sisif a fost depusă aici.

Din Cetinje drumul încoronează toți kilometri făcuți astăzi, luându-se iarăși la trântă cu munți și creste, pentru a ieși într-un final pe culmile golașe ale Parcului Național Lovcen, deasupra malurilor golfului Kotor. Un apus de soare se învăluie în nori iar cerul are culoarea nisipului auriu al Saharei. Douăzeci și cinci de ace de păr în care două vehicule nu au loc să se întâlnească sunt ultima probă a întrecerii cu apusul. Nu că i-ar păsa cuiva dacă pierdem sau câștigăm. Important este drumul și ciorba de senzații ce s-a adunat în urma unei zile pline. După ce praful drumului va fi înlăturat, va veni timpul pentru decantat impresii.