Intrarea în San Marino este peste o graniţă invizibilă, dar ceea ce se simte imediat este unghiul pantei pe care urcăm necontenit în serpentine fără sfârșit. Este ţara din vârful muntelui. Peste întinderea vălurită, privirea fuge până la Adriatica din care soarele se naște spulberând misterul peisajului. Vis-à-vis, o lună gravidă dispare leneș de pe cer.
Dincolo de poarta cetăţii, în fața căreia traficul este dirijat de o poliţistă într-o uniformă ce seamănă izbitor de mult cu cea a șoimilor patriei, totul este la o altă scară. Străzi înguste cât abia să permită umerilor să treacă și fundături împrăștiate în labirintul de alei ce vor parcă să urce la cer. Din turnurile de pază sau de pe brâul îngust de piatră ce stă aproape suspendat deasupra capetele trecătorilor, panoramele sunt aeriene și este foarte ușor să-ţi uiţi condiţia de pământean și să-ţi intinzi aripile. Să zbori – nu este acesta visul cel din urmă al omenirii?
Poteci nenumărate se strecoară printre trunchiuri incredibil de aerian ancorate în stânci aproape verticale. Este greu de crezut câtă liniște poate fi aici, la doi pași de forfota din bătrâna cetate. Cu ochii înfipți într-un cer dureros de albastru, stau întins pe bancuța de piatră de lângă tufele de lavandă. Crâmpeie izolate de conversație vin dinspre cel de-al treilea turn de pază. Mai izolat, la extremitatea lui Monte Titano, a fost și primul ce și-a pierdut utilitatea de-a lungul istoriei. Priveliștea completează însă puzzle-ul fărâmițat al peisajului de la poale.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.
