TrekLens

Înghesuită între cele mai întinse țări ale Americii de Sud – Argentina și Brazilia, Uruguay rareori apare prin presă. Poate doar vreo noutate despre fostul lor președinte, Jose Mujica, ce ca nici un alt președinte a ales o viață simplă pentru el în scopul de a ridica nivelul de trai al poporului. Fost revoluționar în gherila Tupamaros împotriva regimului de dictatură militară al anilor 1970-1980, Mujica a zăcut în închisoare timp de 14 ani. Odată devenit președinte, a dus o viață austeră fiind descris ca ‘cel mai umil conducător de stat al lumii’, din cei 12000 dolari americani ai salariului său peste 90% fiind donați organizațiilor caritabile ce ajutau oamenii săraci și micii antreprenori. Saltul economic pe care l-a făcut Uruguay în timpul mandatului său se poate zări și astăzi, căci țara este una dintre cele mai sigure, dezvoltate și stabile economic de pe continentul sud-american. Tot înaintea celorlalte este și la alte capitole ceva mai tabu, căci s-a legalizat marijuana pentru a scădea criminalitatea, avorturile au fost permise iar căsătoria între persoane de același sex a fost legalizată.

Întotdeauna mi-a plăcut să văd cum se trezește un oraș sau sat la viață, după somnolența nopții. Decrepit la periferii, căci umezeala climei nu iartă casele neîntreținute, dar viu colorat ca mai toate fostele orașe coloniale, Montevideo este pustiu la răsăritul soarelui. O ploaie măruntă își împrăștie stropii peste oraș în semn de bun venit.

Istoria Palatului Legislativ din Montevideo este strâns legată de o lege dată în primii ani ai secolului XX, ce promova un concurs internațional de idei pentru a ridica o clădire guvernamentală ce avea să înlocuiască bătrâna Cabildo. Conform machetei câștigătoare, stilul ales a fost unul Greco-Roman, cu fațade și interioare din marmură, coloane ce amintesc de un templu, pe lângă impunătoarea lor prezență.

Bulevardele orașului nou converg spre cel vechi, ridicat pe malul Atlanticului – se spune că numele și l-ar fi căpătat de la marinarul ce zărind colina pe care este acum orașul, ar fi strigat de pe catarg într-o portugheză stricată ‘monte vide eu‘ – zăresc un munte. Deși casă pentru marea majoritate a locuitorilor țării, orașul nu se simte deloc aglomerat. Spiritul aprig de latini nu se zărește în calmul cu care oamenii se salută sau își plimbă termosul cu apă fierbinte pentru cana de maté din care sorb cât este ziua de lungă.

Orașul vechi este o harababură de stiluri ce îmi aduce cumva aminte de Havana – poate ajută și calmul sângelui latin temperat de influențele africane. Da, unele clădiri sunt deja în metastază dar multe sunt refăcute și întreg orașul vechi are un aer boem. Mai puțin boeme și mai degrabă un exemplu de socialism eșuat sunt parcurile orașului cu iarba lipsă și gunoaie aruncate peste tot.

În puținele dăți când numele de Uruguay a făcut înconjurul lumii a fost în fatidica zi de Vineri 13 Octombrie 1972, când un avion ce avea la bord echipa de rugby a  colegiului Stella Maris din Uruguay, prieteni și rude ale acestora – 45 de persoane în total, s-a prăbușit rupt în două în Anzii argentinieni ca urmare a unei vremi nefavorabile și a dificultății traversării la acel moment a lanțului andin. Museo de Los Andes 1972 se vrea un memorial închinat atât celor 29 de victime cât și supraviețuitorilor, iar fondatorul muzeului, Jörg Thomsen, aduce completări la fața locului – era un bun prieten al echipei de rugby și au crescut în același cartier.

Avionul se îndrepta de la Montevideo spre Santiago de Chile, iar din cauza vremii nefavorabile pilotul a decis să facă o escală la Mendoza, în Argentina. Vremea nu s-a îmbunătățit nici a doua zi iar presiunile politice (Uruguay era atunci o dictatură militară, așa că echipa a primit un avion al Forțelor Armate Uruguayene), cele ale pasagerilor și poveștile unui pilot abia aterizat de dincolo de Anzi cu un avion mult mai vechi dar mai fiabil, au dus la decizia de a aborda traversarea printr-un pas montan lipsit de radar.

La apropierea de creste norii au înghițit peisajul, iar avionul a dispărut atunci când pilotul a greșit drumul iar stâncile ivite brusc în fața avionului au fost un obstacol greu de trecut. Avionul s-a lovit de ele, și-a pierdut aripile și a patinat pe burtă până într-o vale înconjurată de o mare de zăpadă. Simplul fapt că din cei 45 de oameni au supraviețuit 32 în urma impactului, este un miracol.

La o altitudine de 4000m, fără haine potrivite sau mâncare, înconjurați de munți, aceștia au trebuit să reinventeze societatea pentru a supraviețui. Nu toți au reușit, căci în urma prăbușirii avionului și a catastrofei ce a urmat, mulți au pierit. Proviziile extrem de limitate s-au terminat repede, cât timp așteptau să fie salvați. Avionul nu avea însă sistem de urmărire prin radar, iar datele transmise de pilot înainte de prăbușire către turnurile de control din Chile au fost puțin eronate. Câteva minute pe busolă s-au transformat în zeci de kilometri, iar după zece zile de căutări zadarnice acestea au fost oprite. În acea zi supraviețuitorii au reușit să repare și să alimenteze un mic radio portabil și au aflat ceea ce foarte posibil le-a salvat și viața: căutările încetaseră iar soarta le era în propriile mâini. Vestea a prăbușit toate speranțele, însă supraviețuitorii continuă să lupte, iar fără a știi unii de ceilalți și familiile lor încearcă să lupte și să convingă guvernele din Uruguay, Argentina și Chile, că există totuși o șansă. Decizia este însă una politică iar căutările sunt întrerupte definitiv. Disperate, familiile recurg la mijloace spirituale: sute de mii de oameni participă la o rugăciune în Montevideo, și sute de mii de dolari sunt oferiți celor care îi vor găsi. Pistele eronate încep să apară căci mulți sunt interesați de câștig, însă pistele astea au și ceva benefic – mențin speranța. Sunt chemați și cei mai cunoscuți clarvăzători din lume, iar unul dintre ei – un olandez, indică cu o eroare de 5 kilometri locul în care se află supraviețuirii. Autoritățile refuză să creadă însă că un avion ar fi putut ajunge în acele locuri – la urma urmei coordonatele transmise de pilot fuseseră cu totul altele. În Anzi este iarnă însă, iar punerea în pericol a altor oameni pentru o misiune considerată eșuată de la bun început, nu este viabilă.

Pentru a supraviețui unor condiții extreme (-30°C, în condițiile în care ei plecaseră îmbrăcați de vară timpurie) au reinventat metode de producere a apei din zăpadă, au creat ochelari de soare din hublourile avionului, au cusut haine din husele scaunelor și au reușit să își încropească niște saci de dormit ce le-au salvat viața. În cea de-a șaisprezecea zi o avalanșă a măturat tabăra în care se aflau, în timp ce ei dormeau în rămășițele fuselajului – noua lor casă. Spațiul din avion fusese umplut aproape în întregime cu zăpadă ce s-a compactat instant, iar în urma impactului 8 oameni au murit sufocați.

Pe lângă timpul care se scurgea dureros de încet cea mai critică problemă era însă lipsa mâncării, iar după multe zile de îndurat foamea înconjurați fiind doar de zăpezi enorme, au luat greaua și controversata decizie de a se servi de corpurile camarazilor decedați – frigul le păstrase ca într-un congelator.

Ceva mai întremați, doi dintre ei au pornit într-o expediție spre civilizație, reușind după zece zile nemăsurat de lungi și de friguroase să traverseze creasta munților și să întâlnească un văcar. Îi despărțea însă de el un râu cu ape învolburate și înghețate, așa că s-au folosit de o mică misivă prinsă de o piatră pentru a se face înțeleși. Erau salvați după 72 de zile de groază, durere, foame și disperare. Oamenii pierduseră aproape 60% din greutatea lor inițială. A fost o adevărată întoarcere la viață căci nimeni nu mai credea că ei ar putea să mai trăiască.