TrekLens

Viscol. În şaua în care telescaunul ne-a lăsat, zărim printre fulgii de zăpadă spulberaţi cu sălbăticie de vânt, doar câţiva temerari, dintre aceia ce iubesc zăpada, muntele şi schiul indiferent de vreme. În plină furtună albă ne începem alunecarea într-o lume a ceţii şi a fulgilor zăpăciţi, o lume în care uneori mai zărim fantome de brazi plini de omăt şi nebuni în haine viu colorate ce lunecă fără zgomot pe aripi de zăpadă.

Pentru ei, pentru noi nebunii de alb, uneori soarele înduplecă norii să-şi ducă viforniţele pe alte meleaguri, razele încep să-i străpungă iar vântul să-i destrame lăsându-ne cu un cer de cerneală brăzdat doar de amintirea unei furtuni. Începem atunci lunga alunecare spre civilizaţie prin zăpada neatinsă, acea plutire perfectă în care doar o mică înclinare ridică fulgii de zăpadă proaspăt depuşi, transformându-i într-o pudră uşoară, aşa cum austrul ridică praful pe un drum pustiu. În urma noastră rămân vârfuri de munţi ce străpung pătura groasă de zăpadă şi câteva urme paralele ce coboară şerpuind spre vale.

Intrăm în norii ce până acum erau pentru noi un gri decor aruncat în vale, iar vântul îşi face din nou simţită prezenţa invitându-ne să fim spectatori la o demonstraţie de tango. O adiere ridică fulgii în aer, se apropie uşor unii de alţii apoi se înlănţuie scurt, feroce, cu o pasiune ce nu ai fi ghicit-o în cristalele reci, rămân suspendaţi o clipă pentru ca apoi să se despartă parcă supăraţi. Este doar iluzia mişcărilor de dans căci după doar câţiva paşi se ating uşor creând o tensiune ce îi face să se topească. Atunci, alţi fulgi le iau locul pentru ca dansul să dăinuie toată iarna.