TrekLens

Rătăcit printre gânduri și planuri și așteptând un autobuz ce se încăpățâna să întârzie, trec cu vederea persoana ce se agită pe trotuarul de vis-a-vis. Abia când se îndreaptă țintă spre mine recunosc în ea pe fosta mea colegă de generală – Adriana, și depănăm povești până autobuzul se hotărăște să apară – știa el de ce întârzie. Așa cum îi spuneam unui prieten acum ceva vreme: vom ajunge să ne întâlnim prin aeroporturi sau inopinat prin cine știe ce colțuri de lume.

În terminalul de feriboturi, îmi fac loc cu greu prin marea de oameni spre singura casă de bilete deschisă, unde un moșuleț plictisit mă întâmpină ridicând privirea din ziar:
– Feribotul pleacă în zece minute.
– Da, știu, dar aș dori să cumpăr un bilet.
– Nu este nevoie, plătiți la întoarcere. Drum bun!
– … ?!

Feribotul se desprinde cu greu de țărmul insulei, cu burta plină de autovehicule și spinarea înțesată de omuleți curioși ale căror priviri zboară peste ape în așteptarea noului țărm.

Încrengătura străzilor înguste din San Lawrenz este fermecătoare așa că renunț cu plăcere la serviciile autobuzului pentru a parcurge la pas satul. Străduțele sunt pustii de parcă toată lumea își face siesta, doar câte o mașină grăbită tulburând liniștea încinsă de soare. Majoritatea mașinilor parcate au geamurile larg deschise iar unele au chiar și cheile în contact, proprietarii fiind nevăzuți. Clar nu se tem de hoți, și în plus unde să fugi cu mașina când ești pe o insulă atât de mică?!