SUBTERANELE APUSENILOR

Partea frumoasă atunci când vremea rea ține oamenii în case, este că drumurile ce altfel ar fi arhipline își regăsesc frumusețea ce o aveau cu mulți ani în urmă. Serpentinele de la Dedulești sunt o plăcere, Valea Oltului o încântare, iar soarele a răzbit peste defileu. Doar Cozia mai poartă peste vârfuri o cușmă groasă a norului ce se întinde tocmai până în Moldova, iar Făgărașii cu greu se întrezăresc pe la poale. De vârfuri nici nu poate fi vorba.





Prin inima Apusenilor minerii au sfredelit pământul de secole în căutarea diverselor bogății. Sate și zeci de serpentine se fac salbă ce duce spre Gârda de Sus, locul de unde încep Cheile Ordâncușei ce adăpostesc în ele peștera Poarta lui Ionele. Multe s-au schimbat de acum 13 ani când am călcat pe aici prima oară. Pe atunci se mergea direct pe podeaua peșterii și săritorile se urcau pe scări de lemn pentru a ajunge la cascada și lacul din fundul galeriei principale. De sistem de iluminat nici nu putea fi vorba – foloseam câteva lanterne ce aruncau umbre lungi pe pereții deosebit de înalți ai peșterii.











Acum, podețe și scări metalice dar și o iluminare electrică oferă un alt tip de experiență, dar cu siguranță elimină acel mister ascuns în umbre. Este secetă de câteva luni, iar cascada a dispărut complet, lacul având și el un nivel extrem de mic. Vechea scară de lemn paralelă cu cascada ce ducea în galeria superioară, a fost retezată de la jumătate iar accesul închis. Doar liliecii mai săgetează într-o mișcare browniană acele locuri.










Munții Apuseni nu duc lipsă de peșteri, geologiei lor datorându-se un sistem carstic rar întâlnit în Europa. Istoria uneia dintre ele este însă strâns legată de mineritul practicat în zonă – Peștera cu Cristale din Mina Farcu.

Tunelul fostei mină de bauxită era cândva prevăzut cu șine pe care vagonete de peste două tone erau împinse spre suprafață prin forța umană. Prima încăpere a peșterii este amenajată ca un mic muzeu al mineritului, iar în continuarea sa o fostă galerie cobora în adâncuri. Pentru că planul înclinat era mult prea abrupt, un troliu electric aducea la nivelul galeriei principale vagonetele pline cu minereu.










Bauxita extrasă era trimisă la Arad pentru prelucrare, fiind una dintre principalele componente ale aluminiului, însă fabrica de acolo a dat faliment iar mina s-a închis. Tot răul spre bine, căci următoarele încăperi adăpostesc mici comori de un alb lăptos, formate prin infiltrarea apei prin crăpăturile muntelui, iar raritatea acestor cristale este dată de faptul că ele se formează doar în cavități complet închise – acesta fiind și motivul pentru care nu sunt în general vizibile. Deschiderea peșterii s-a petrecut accidental, în timpul exploatărilor miniere.










Pădurea de foioase, plină de foșnete și călcături grăbite de animale speriate, adăpostește și o altă intrare în fosta mină de bauxită, astăzi colmatată. Zona este împânzită cu doline și formațiuni carstice.

De la Stanu Cârnului se deschide o belvedere spre inima muntelui, cu versanți domoli ce coboară printre pinteni de piatră până la fânul strâns în clăițe în fundul văii – mâncarea de peste iarnă a animalelor din gospodării.










Cuvintele cu greu pot descrie peștera Meziad – spectaculoasă ar fi prea puțin spus. Coloane, stalagmite și stalactite, draperii, lilieci din douăsprezece specii și multă liniște. Scările coboară și urcă prin adâncurile de calcar ale peșterii dezvăluind comori subterane în săli înalte și colțuri de o gingășie unică.

Dincolo de secțiunea deschisă vizitatorilor, peștera mai continuă cale de patru kilometri, dar accesul este permis doar liliecilor și speologilor. Acolo au fost găsite și urmele imenșilor urși de peșteră ce atingeau până la trei metri și jumătate înălțime atunci când se ridicau pe labele din spate.










Într-una din încăperi se stinge lumina pentru a putea să experimentăm liniștea și întunericul adânc. Am mai făcut asta în Laos – eram singur într-o încăpere a unei peșteri ce putea să adăpostească  o catedrală, iar experiența este una impresionantă. Lipsa căldurii și a luminii trezește la viață genele strămoșilor din preistorie – te simți mic și te simți vulnerabil.











Peștera Urșilor, poate cea mai cunoscută din Apuseni, a fost descoperită accidental în 1975 în urma unor explozii de suprafață în vederea unor exploatări din zonă. Câțiva ani mai târziu fusese în totalitate cercetată și cartografiată, descoperindu-se scheletele a 140 de urși de peșteră. Peștera este un spectacol de formațiuni, de la atât de fragilele spaghete ce atârnă din tavan, draperii ce adăpostesc cotloane întunecate, stalactite și stalagmite ce au trăit probabil o mare parte din istoria omenirii, până la coloane ce par că prin grosimea lor țin singure tavanul la locul lui.













Se pare că prin Pleistocen, când iernile de pe aici aduceau temperaturi de -60°C sau -70°C, urșii împreună cu alte animale se refugiau prin peșteri pentru a supraviețui. Un accident geologic sau o alunecare de teren a surpat însă intrarea în peșteră iar aceștia au rămas captivi. Pentru supraviețuire au recurs la canibalism, acesta fiind și motivul pentru care cu excepția unui singur schelet toate celelalte prezentau urme de colți pe oase.













Satele și cătunele Apusenilor sunt răsfirate pe culmi molcome, fiecare cu locuri unice de belvedere. Când ai atât de multe opțiuni este greu să te hotărăști unde să înoptezi. Un petic de iarbă îți face cu ochiul, apoi altul și iarăși altul. Mă simt ca veverița din Ice Age când se trezește înconjurată de ghinde, așa că la noapte am să adorm în legănat de hamac și susur de râu.



















Leave a Reply

Your email address will not be published.