TrekLens

Din microbuz în microbuz, repetând singurul cuvânt comun – Zugdidi, ajung la marshrutka al cărei șofer pare să aprobe denumirea localității de graniță ce nu știu cât de corect o rostesc. Este irelevant ce scrie pe parbriz, dar am să vă reproduc și vouă ce am înțeles: cărăbuș, elefant, maimuță, șerpișor și ceva ce seamănă a zgârietură. Cu alte cuvinte menajeria alfabetului georgian.

În microcosmosul marshrutkăi printre papornițe coexistă mai multe microclimate în care fiecare ascultă muzica proprie prin difuzorul telefonului. În lipsă de telefon, sau poate doar pentru variaţie, cineva are câteva găini într-o sacoșă. O cacofonie de sunete.
Șoselele sunt împânzite nu doar de șoferi ce depășesc doar când mai văd altă mașină intrând în depășire, ca un joc nebunesc în care patru mașini sunt aliniate în viteză pe două benzi, ci și de vaci tolănite pe umbra ce o desenează câte un copac în mijlocul drumului.

Autogara din Zugdidi este încropită pe malul unui râuleț, în mijlocul unui bazar. De-a dreptul pitoresc. Unul din hârburile ce ține loc de curse locale este cel ce mă va transporta spre Inguri, granița cu Abkhazia, iar al meu este ediția prevăzută cu aer condiționat. Mai exact îi lipsesc ușile din spate și, prin geamurile deschise se scurge toată căldura verii.

Ideea unei lumi fără granițe este o iluzie și fără îndoială va rămâne așa. Omenirea a ridicat ziduri încă din negura timpului pentru a proteja, pentru a demarca sau pentru a împărți, în jurul orașelor, de-a lungul frontierelor și peste pământuri îndelung disputate. Organizația Națiunilor Unite a acceptat împărțirea planetei în 193 de țări prin nenumărate frontiere, separând peste șapte miliarde de oameni ce vorbesc peste 6900 de limbi. Urmând interese economice și politice s-au trasat granițele fără a ține cont de organizarea locală a oamenilor. Au apărut astfel, forțat, teritorii noi și țări nerecunoscute de comunitatea internațională.

Cu aproape un sfert de secol în urmă, din Georgia s-au rupt două noi țări: Abkhazia și Osetia de Sud. În cea de-a doua este foarte greu de intrat și se poate doar via Rusia, însă Abkhazia este ceva mai prietenoasă cu vizitatorii. O scrisoare de invitație se obține prin internet de la Oficiul Consular și ține loc de permis de intrare, doar pentru a fi schimbată contra viză în capitală – Sukhumi. Statutul Abkhaziei este oarecum incert fiind susținută în principal de Rusia, însă independența sa nefiind recunoscută de prea multe țări. Până nu demult războaiele făceau imposibilă o asemenea trecere din Georgia spre Abkhazia.

După predarea pașaportului și a scrisorii de invitație aștept împreună cu trei nemți, un elvețian și două franțuzoaice să vedem cum ne-o fi norocul. Granița peste râul Enguri, prevăzută cu blocaje prin care și un tanc s-ar împotmoli, se traversează doar pe jos. Se dau telefoane la centru în Sukhumi și se notează informațiile din pașaport de ajung să cred că și muchiile paginilor au fost copiate și, după aproape o oră suntem trimiși la controlul de  bagaje. Urmează un răscolit de tip sovietic prin rucsac, după care vizita la un alt ghișeu din care pentru câteva minute un soldat mă privește fix. Schimb greutatea de pe un picior pe altul și-l privesc și eu. Zici că ne jucăm de-a cine clipește primul și premiul este intrarea în Abkhazia. Câștig. Nu același lucru îl pot spune despre elvețianul întors din drum.

Parcă am revenit pe Pământ – semnele rutiere și reclamele sunt într-o limbă pe care o înţeleg cât de cât. Limba lui Dostoievksi. Măcar nu mă mai simt analfabet privind menajeria alfabetului gruzin. Microbuzul merge doar până în Gali iar pe-aici este un fel de Vestul Sălbatic. Nu reușesc să înțeleg prea multe din bălmăjeala lor legată de fusul orar, însă tot ce știu de pe Thorn Tree-ul călătorilor este că zona asta nu este una în care să te prindă înserarea. Recurg la autostop – la urma urmei, de ce n-ar funcționa?!

Abia ce trec câteva mașini și un Opel oprește pentru a mă lua fără prea multe vorbe. Este un cuplu ce mă poate lăsa în drum apropiindu-mă de destinația mea cu vreo 40km. De pe șoseaua din mijlocul pustietăţii în care sunt lăsat, sunt luat de a doua mașină ce trece, un Mercedes nu neapărat nou, dar șoferul contează. Dima are o inimă de aur și reușim să ne conversăm într-o ruso-engleză lămurită cu Google Translate în momentele în care ne poticnim.

Majoritatea turiștilor sunt ruși, îmi spune Dima, georgienilor lipsindu-le curajul de a călători în teritoriul ce susțin că le-ar aparține, iar din restul ţărilor doar câte un rătăcit. Așa, ca mine. Zona este mai spălată ca cea din partea gruzină, însă ceva nu se schimbă: caii și vacile ce își fac veacul pe drum. Ca în India, ține să menţioneze Dima, lăsându-mă în centrul capitalei.

Cu viza rezolv rapid la Secția Consulară, însă cazarea rezervată prin internet este de negăsit. Întreb câţiva localnici de adresă, se dau telefoane la gazdă și sunt condus în spatele unui bloc ciuruit de gloanţe, unde mi se spune să aștept. Momentul este de-a dreptul fantastic iar războiul nu pare să se fi încheiat de prea multă vreme. După vreo zece minute de așteptat în zadar, cam pe când mă pregăteam să îmi caut un alt loc de dormit, o Toyota 4×4 oprește și îmi aud numele rostit de un ofiţer de la Serviciul Vamal ce mă lămurește că el ar fi gazda mea. Ne învârtim ceva vreme, ajungem și pe la periferie și mă întreb ce combinaţie vrea să facă militarul pe spatele meu, căci prea mă asigură că totul este ‘normal’. Este însoţit de două fete, o localnică și o alta din Iordania mutată la Moscova. De la cea din Iordania, singura vorbitoare de engleză, aflu că locul unde trebuia să stau este ocupat de altcineva și de fapt mi se caută cazare. Tot răul spre bine, căci nimeresc într-un loc cu mult peste ceea ce găsisem pe internet.

Clădirea abandonată a Parlamentului, arsă în cadrul conflictului cu Georgia de acum un sfert de secol, te urmărește peste tot prin oraș. Distrusă mult prea mult pentru a fi reparată, se vrea a fi reconstruită din temelii. Există planuri în direcţia asta, îmi spunea Dima, însă nu prea sunt bani și nici prea multe modalităţi de a face profit, ţara fiind sub embargo internaţional. Doar Rusia ce mai investește în ţărișoara asta a cărei independenţă i-a recunoscut-o cu nu mai mult de un deceniu în urmă. Benzina este ieftină, cam la jumătate din prețul de la pompele din România – putem mulțumi Uniunii Europene pentru restul accizelor.

Se vede clar că ţara are nevoie de investitori însă lumea nu pare deprimată cum poate te-ai aștepta având în vedere rata șomajului, ci mai degrabă încrezătoare în viitor. Marea majoritate a vizitatorilor sunt ruși – este de înţeles, căci în vremea U.R.S.S.-ului Sukhumi era una din stațiunile de top ale fostului imperiu. Acum promenada este căzută în paragină însă palmierii și tufele de leandru crează o plăcută atmosferă mediteraneană pe malul Mării Negre.