STRATEGII ÎN CORNUL AFRICII

Peisajul este unul aspru, cu munți deșertici încrețiți ca pielea unui bătrân și văi pustiite de viață. Lacul Abbe de la granița Etiopiei cu Djibouti este înconjurat de un deșert iar imaginea sa pare luată din satelit nu de la câteva mii de metri altitudine.


Pe străzile prăfuite aliniate de vile cochete rămase probabil din vremurile protectoratului francez, lumea îmi aruncă priviri curioase.

Un model de stabilitate într-o regiune cu o securitate destul de volatilă, Djibouti are o poziție extrem de strategică pe una dintre cele mai aglomerate rute comerciale – în strâmtoarea Bab-el-Mandeb, la intrarea spre canalul Suez.

Prea mică pentru a conta cu propria-i armată în marea schemă strategică a regiunii, țara beneficiază din plin de implicarea superputerilor și dezvoltarea bazelor militare străine pe teritoriul ei. Statele Unite ale Americii, Franța, Japonia și China sunt cei ce au trupe permanente aici și, deși invizibili pe străzi îi vezi uneori dispărând rapid în spatele geamurilor fumurii ale SUV-urilor.




Cei ce pot parazita într-un fel sau altul sistemul și pot interacționa cu soldații sau familiile acestora, au parte de un trai bun în țara aceasta în care prețurile serviciilor sau produselor se pot compara cu cele dintr-un oraș european. Și nu mă refer aici la prețurile pentru străini ci și la cele pentru localnici – distincția nu există și oricum un singur supermarket deservește întreaga capitală, locul unde tronează la loc de cinste La Vache qui rit – brânza indestructibilă ce împânzește Africa.




Digul ce îmbrățișează Golful Aden este locul unde aparatul foto agățat de gât atrage întrebările paznicilor și militarilor ce vor să-mi vadă pașaportul. De unde vin și cât stau? România este țară? Ce vreau să fotografiez pe aici?

Bazele militare sunt atât de bine integrate în peisaj încât în afara centrului capitalei totul pare a fi catalogat drept zonă sensibilă.




La ora 13 toată forfota străzii se potolește ca prin farmec și obloanele sunt trase, toate activitățile fiind puse pe pauză – este ora socializării la un mănunchi de chat proaspăt adus din Etiopia. Bănci, restaurante, magazine mai mari sau mai mici, totul este ferecat vreme de trei ore, până când zăduful trece și tufișul de chat a fost ronțăit.

Singurele care mai lucrează sunt grupurile de femei în hijab ce împânzesc fiecare colț de stradă și care îți pot schimba orice valută forte în franci locali.




Moscheea Abdülhamid II este cea mai mare din întregul Djibouti și este proaspăt inaugurată de câteva luni. Nu este țipenie de om pe stradă, dar poarta moscheii se deschide ca prin farmec. Designul este simplu și aduce cu moscheile din Istanbul, iar interiorul seamănă izbitor de mult cu cele turcești. Caligrafie otomană, un imens candelabru și câteva vitralii ce filtrează culorile luminii creând nuanțe delicate de azuriu în interiorul cupolei.








Hamid, cel ce mă invită amabil să urc și la etaj, mă lămurește că moscheea este un dar al poporului turc, iar inițiatorul este nimeni altul decât Președintele Erdoğan ce la o vizită de acum cinci ani și-a dorit să mențină viu trecutul religios împărtășit de cele două țări. În plus, să beneficieze de diverse investiții economice în această țărișoară strategică de pe coasta estică a Africii, aș mai adăuga eu.








Centrul prăfuit al orașului s-a mai însuflețit nițel, dar tot nu seamănă a capitală ci mai degrabă a orășel de provincie. Venind direct din nebunia Addis-ului, totul pare mic și simpatic în orășelul acesta african cu firme pictate manual în franceză și lăsate pradă nisipului, soarelui și vântului fierbinte.




Leave a Reply

Your email address will not be published.