TrekLens

Este cam friguroasă dimineață asta de toamnă, iar cei câțiva kilometri până la drumul ce leagă Mălaia de Voineasa îi tremur cu spor. Ezit să trag peste tricou foița de vânt, știind că în curând am să încep urcarea ce are să continue cale de aproape 60km.

Asfaltul este impecabil iar mușchii alimentați cu energia unui porridge învârt pedalele cu spor, acompaniați de liniștea drumului flancat de păduri de conifere. Abia s-a trezit soarele așa că mașinile sunt rare. După aproximativ 900m diferență de nivel cățărați, o fantezie a naturii face ca drumul să coboare cam 200m. Frustrant, desigur, dar măcar de aici de la coada lacului Vidra încep să se zărească frânturi din apele sale tăcute dincolo de care se ridică greoaie culmile munților Lotrului.

La Obârșia Lotrului începe Transalpina Parângului și urcarea ce privită pe hartă și în amintiri reușea să îmi dea fiori. Ceva mai puțin de 10km cu ceva mai mult de 600m diferență de nivel. Un mizilic pentru Amur și o piatră de încercare pe Sibir.

Eppur si muove a zis Galileo Galilei și, uitându-mă la peisajul ce se scurge încet pe lângă mine îi dau dreptate astronomului – serpentinele atât de temute rămân încet dar sigur în urmă.

Stâna Ștefanu îmi semnalează sfârșitul sectorului căreia mintea mea reușise să-i atribuie o înclinare mult mai atroce. Mai este încă de urcat, desigur, dar greul a fost lăsat în urmă. Am ieșit deja la gol alpin și altitudinea se câștigă mai ușor atunci când privirile zburdă peste munți. Vârfurile Parângului se zăresc desigur la o aruncătură de băț, dar și îndepărtatele culmi ale Șureanului și câteva colțuri fugitive din rotunjimile Lotrului.

Peisajele se asimilează mai bine la viteză mică și uit de tot efortul urcării abrupte – este genul de drum care ai vrea să dureze o veșnicie.

Mirajul Strategicei m-a adus până aici – un drum cunoscut celor cu spirit de aventură. Data trecută am încercat o abordare dinspre încleștarea munților Parâng, Căpățânii și Latoriței, însă am eșuat într-o potecă mult prea abruptă pierdută într-o doborâtură de pădure.

Promisiunea unei lungi coborâri nu este în zadar, căci drumul coboară ușor urmând o oarecare curbă de nivel. Un munte nou cu unghiuri noi, panorame deosebite deschizându-se spre Parâng și spre Căpățânii, locul unde acum câteva weekenduri îmi căutam traseul printre nori. Privit de aici, greoiul vârf Balota pare complet inabordabil – ce-i drept nici nu a fost ușoară coborârea de pe el.

Privind în urmă, drumul se ondulează pe valurile muntelui pierzându-se într-o șa îndepărtată – locul unde am părăsit acum mulți kilometri asfaltul. Urcușuri și coborâșuri pe un pietriș instabil mă aduc într-o șa adâncă vegheată de un colos de calcar ce ține loc de vârf. De aici drumul devine mai accidentat, cu pietre mari răsfirate pe potecă și cu un ciobănesc mioritic tolănit în iarbă – paznic al drumului ce se uită curios și fără să pună întrebări, la ciudățenia pe două roți ce se oprește din când în când pentru a savura peisajul.

De sub vârful Fratoșteanu se deschid surprinzător zările spre munții Lotrului și spre oglinda lacului Vidra închis între munți. Doar pentru priveliștea asta și a meritat tot efortul!

Soarele s-a făcut nevăzut în spatele unor nori cenușii, iar pe mine mă așteaptă 21 de kilometri de coborâre continuă și peste 1300m diferență de nivel de pierdut. O încântare pentru încins frânele, căci pe măsură ce scade altitudinea crește calitatea drumului, pietrișul așternut peste pământul bătătorit pretându-se excelent la viteze mari.

Micuța cădere de apă a cascadei Ciunget aproape că se pierde în vegetația deasă ce precede un scurt dar spectaculos sector de chei, înainte ca primele case să semnaleze reintrarea în civilizația părăsită cu 104 km în urmă.