SPRE TIZI N’TEST

Sunt doar 648839682 filtre de poliţie pe drumul spre Taroudant, dar reușesc să scap fără a fi oprit. Prin orășele se merge haotic, iar sensurile de mers au lăsat loc interesului fiecărui șofer. Fiecare-i cu treaba lui și nici n-are sens să te enervezi – așa se conduce pe aici.

Peste o lagună înghesuită între dune, puțin deasupra nisipului un curcubeu atârnă de cer. Norii ce se adună însă nu par a fi prea glumeţi – noroc că rămân dincolo de munți.

În Taroudant, mirosul florilor de portocali este îmbătător. La urma urmei aici este centrul agriculturii din Maroc.

Printr-una din porţi intru în vechea cetate. Mișcarea browniană a mașinilor este înlocuită de cea a pietonilor, teleguțelor și bicicletelor strecurate ca niște cocostârci printre tarabele de fructe. Portocalele dețin partea leului pe-aici, la prețuri derizorii. Nu același lucru se poate spune despre pulpele de vită agățate în plină stradă dar marcate regulamentar cu o multitudine de ștampile. Cu greu mai găsește loc de aterizare o muscă.



Bazarul, cu excepția zonei berbere croite anume pentru turiștii interesați în obiecte de piele, este orice dar nu turistic. În labirintul de alei, la o cotigă sub care o butelie de gaz este sursa focului, aluatul se întinde într-o formă circulară, fiind apoi uns cu palmele scufundate în ceva ce seamănă a zeamă rămasă după spălarea vaselor, și aruncat în tigaie. Sună scârbos să mănânci ceva în care s-a bălăcit o tanti, dar rezultatul este neașteptat de bun – ca o clătită cu ou și ceapă sau ca o omletă mai crocantă. Pizza marocană îi zic ei, în lipsă de inspirație.




Pe un gang îngust de pe o străduță și mai îngustă, sunt condus de Säid la unicul internet-cafe ce-l găsesc deschis. Probleme administrative ce necesită o conexiune mai stabilă, m-au adus în locul în care se înghesuie tineretul marocan. Într-o atmosferă ce în România ar trece ca retro, dar care aici este modernă, se bea ceai de mentă în fața unor Pentium 2 de ultimă generație. Merge și internetul… cumva.


Assarag Place a început să se anime de lume. În Amazigh – limba vorbită de berberi, numele pieței s-ar traduce ca ‘locul unde triburile berbere se adună pentru evenimente majore’. Triburi care să se adune nu prea mai sunt, însă locul le-a fost luat de cântăreți la fluier, povestitori, trupe de teatru formate ad-hoc și pescuitori de sticle, o mică formaţie cu instrumente mai mult sau mai puţin improvizate și o mulţime de gură cască. N-ai cum să te plictisești chiar de te-ntorci zi de zi, și asta fac marea majoritate a localnicilor ce sărbătoresc aici fiecare apus de soare.



Printre livezi de portocali începe drumul spre trecătoarea Tizi n’Test, renumită pentru peisajele ce te fac să uiți dificultățile drumului. De început, începe ca orice drum aventuros care se respectă: cu mult pietriș din care să ridici un nor de praf în urma ta. Fotogenic și deosebit de plăcut pentru cel ce este în spate. Sau poate că nu.

Cu cât urcăm, pietrișul dispare pentru a lăsa loc pământului roșcat. Excavatoare și utilaje grele îndepărtează bolovanii căzuţi de curând în drum. Se lucrează la consolidarea ce va ţine până la prima ploaie serioasă ce va mai trimite un versant la vale.












Serpentinele sunt ca într-un refren de manea: fără număr. Ar fi și greu să stai să le ţii socoteala când peisajul te vrăjește cu fiecare viraj și fiecare picior de munte are sate adăpostite în oaze de verdeaţă. Vârfurile cele mai înalte se ascund în ceţuri și nori, și între acele înălțimi este destinația. Calitatea drumului s-a stabilit undeva la mijloc: o bandă aproape asfaltată împărţită de două sensuri. Dacă ai imaginație.

Când mai vine cineva, ieși în decor dar cu grijă să nu planezi în râpă. Parapeţii nu fac parte din filmul ăsta. Ceața da, și are grijă să fie de cea mai bună calitate.













Pe partea nordică a muntelui dau de un soare de a cărei existență aproape că uitasem, iar pe fundal se zăresc crestele înzăpezite ale Atlasului Înalt. Spre vale, prin Tizi n’Test se scurg valuri de nori.

În totală contradicție cu sudul arid, valea înverzită permite o agricultură de subzistență și pentru asta au fost tăiate terasele marcate cu pomi înfloriți. Casele sunt de lut, sărăcăcioase, iar pe fundul văii se scurge un râu de smarald ce mă duce cu gândul la apele ireale ale Sloveniei. Europa este însă departe.















Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *